Iubind pe ritmuri africane

Capitolul XV

Se îndepărtă de ea la scurt timp după  ce conștientizase ce era pe cale să facă. Continua să-i privească ochii în liniște și simți o nevoie ciudată de a o săruta din nou, dar se abținu, fiind curios de reacția ei la ceea ce se întâmplase. Sofia își plimbă privirea între buzele și ochii lui, neștiind la care ar trebui să se oprească. O încercau  zeci de senzații de-a dreptul electrice și nu fu capabilă să lupte cu ele.

—A început din nou să plouă, îl informă și făcu semn cu capul spre geamul pe jumătate deschis, pe care se și grăbi să-l închidă. Chima îi urmări traiectoria, foarte puțin interesat de vremea de afară.

—E sezonul ploios, îi explică el și așteptă să se întoarcă înapoi în mijlocul camerei, dar Sofia nu făcu acest lucru, ci continua să privească de după perdea, fenomenul de afară. Îi plăcea ploaia, adora furtunile, tunetele și fulgerele. Mereu avusese impresia că planeta se descarcă astfel, de toate frustrările sale. Își dorise să fie capabilă de acest lucru într-o zi. Să se descarce, să se ușureze, să nu mai poartă pe umerii săi atâtea probleme, care la urma urmei, nici nu-i aparțineau. În timp ce ea privea liniștită prin geam, Chima continua să studieze camera și mai ales obiectele aruncate aiurea, la nimereală pe pat și lângă pat. Erau toate ale ei. Coperta tare a unei cărți aflate pe podea îi atrase imediat atenție. Se aplecă și o ridică cu atenție. Constată că ține în mână volumul doi din romanul Shogun, scris de James Clavell. O deschise și începu s-o răsfoiască, fără a acorda prea multă atenție textului.

—Am citit cartea asta, spuse el dintr-o dată și Sofia, surprinsă de afirmația lui, trase perdeaua la loc și reveni în lumea obiectivă. Se apropie încet de el și își pironi privirea pe obiectul din mâna lui.

—E o carte foarte bună, comentă la rândul său, dar nu am terminat-o încă.

—Am citit și Tajpan, scrisă tot de Clavell, continuă Chima și așeză cartea pe noptieră, considerând că ar fi puțin ciudat dacă ar punea-o pe podea.

—Citești mult? întrebă Sofia, curioasă și în timp ce aștepta răspunsul, deschidea geamantanul.

—Da, replică el, citesc destul de mult, dar nu pot să spun că îmi petrec majoritatea timpului făcând asta.

—Hm, făcu Sofia și scoase din geamantan o cutie din carton. O deschise și zâmbi spre el, invitându-l mai aproape. Chima se apropie fără ezitare, curios de conținut.

—Cred că tu ești cea care își petrece majoritatea timpului citind, exclamă surprins când văzu câte cărți se ascundeau în acea cutie, care părea așa de mică la prima vedere, și neîncăpătoare.

—Am terminat facultatea de litere, îi reaminti Sofia și scoase un volum la iveală. „Quo vadis", rosti ea și-și trecu vârful degetelor peste copertă. Autorul a primit premiul Nobel pentru literatură în anul 1905 pentru opera sa. Cartea asta nu e deloc ușoară; cel puțin așa mi s-a spus. Povestește despre primii creștini și nedreptățile la care au fost supuși pe vremea lui Nero.

—Știi ce înseamnă „Quo vadis?" întrebă Chima cu un zâmbet șiret, dar amical, ca și cum ar fi anticipat și sperat un răspuns negativ. Când Sofia clătină din cap, zâmbetul i se lărgi și păru chiar copilăros. Înseamnă „Încotro" sau „Unde mergi".

—În latină?

—Da.

Îi înapoie apoi cartea și nu se interesa și de celelalte volume din cutie. Cu toate că fusese sincer când îi zisese că-i place să citească, acum nu voia să vorbească despre cărți. Voia să vorbească cu ea și despre ea. 

—Mă bucur că ai venit, rosti ea, făcându-i din nou o favoare. Nu se mai găsi nevoit să deschidă el conversația, lucru la care nu era bun deloc.