Iubind pe ritmuri africane

Capitolul XXXV

                     @TrinityBikov

În cei doi ani în care practic locuia singur, Chima fusese nevoit să suporte ploile tropicale și furtunile cu tunete și fulgere, de care copii se temeau așa de tare. Tatăl lui avea o situație materială foarte bună și casa lor era mare și încăpătoare. Pe vremea în care locuiau toți trei acolo,  Chima adora casa aceea, dar după ce rămăsese singur, îi era teamă de coridorul lung și prea slab iluminat, de ferestrele mari, fără perdele, cu vedere spre nicăieri, care dădeau prilej imaginației sale bogate să scornească tot felul de scenarii. Și mai erau și umbrele, mobila slab conturată care lua forma unor monștri sau oameni desfigurați.

Atât se ruga de Nana să rămână peste noapte cu el, promițându-i că nu o va deranja cu nimic și se va culca  fără să comenteze. Bucătăreasa însă, nu avea energia și cheful necesar „prostiilor" lui de copil speriat. Îi repeta de fiecare dată că vorbește prostii și că ar trebui să se maturizeze, deși avea doar cinci ani. 

Până la urmă renunțase la a mai încerca. Nu doar că Nana nu-l lua în serios, ci se mai și oblica la el dacă era prost dispusă, reproșându-i că era plătită pentru a-i găti și spăla, nu pentru a o înlocui pe mama lui și a-l dădăci. O dată, când reușise fără să vrea s-o supere mai tare ca de obicei, aceasta îi urlase în față că dacă nu ar avea nevoie disperată de bani, nici nu s-ar apropia de fiul unei negrese. După episodul respectiv, Chima nu mai încercase s-o rețină peste noapte. Știa că nu avea rost. Când vedea norii de furtună adunându-se deasupra casei, se spăla rapid pe dinți și urca în pat, nevrând să-l prindă întunericul, treaz. Lua o poză cu mama lui și se băga sub pătură, strângând rama la piept. Era singurul mod prin care o putea simți aproape de el, singurul mod prin care se simțea protejat de cineva. 

Acum, cu Zuri era diferit. Pe timp de furtună, „străinul bun" așa cum îl numea în mintea lui în primele săptămâni, îl lua la el în cameră și dormea cu el în pat. Chiar și după ce l-a salvat de orfelinatul acela îngrozitor, Chima se arăta destul de ezitant în ceea ce privea încrederea în el. De două ori se arsese din cauza mâncării. O dată când Kiro îl prinsese furând un grătar de la el din curte și a doua oară când localnicul acela îl păcălise că-i va da mâncare dacă venea la el acasă și... sfârșise la orfelinat. Prin urmare, Zuri îi așeza mâncarea pe masă și ieșea din bucătărie, știind că băiatul va veni, abia după ce el se va retrage.

Dar bărbatul realizase că acest copil pe care practic l-a adoptat are nevoie de multă îndrumare, căci educația lui cu siguranță a rămas puțin în urmă. Era de așteptat la urma urmei. Timp de doi ani trăia mai degrabă singur. Într-o zi, ajungând la concluzia că-i făcea mai mult rău decât bine, decise să nu mai iasă din bucătărie.

—Îmi dai voie să-ți arăt cum să folosești corect furculița? îl întrebă pe un ton blând, nevrând să-l sperie. Chima privi curios la mâinile lui și apoi la Zuri. 

—Da, răspunse, ezitant și când Zuri se ridică de la masă, îi urmări fiecare mișcare, ca un pisoi crescut în pustietate, departe de oameni. Se poziționă în spatele lui și-și așeză mâna lui peste mâna băiatului. Îl simți cum se încordează instant, fără să vrea.

—Nu-ți fac nimic, vreau doar să-ți arăt cum să mănânci corect. Încet, îi ghida mâna, explicându-i că furculița nu se ține în pumnul strâns și că, dacă va aplica ce-l învăța atunci, îi va fi mult mai ușor data viitoare.

—Băiatul acela pe care l-ai adus aici ieri, știe să mănânce? Zuri recunoscu imediat rușinea din tonul lui, iar faptul că nu ridicase privirea din farfurie, îi înlăturase orice îndoială. Chima era dezamăgit de sine și îi era rușine.