Iubind pe ritmuri africane

Capitolul XI

Chima făcu o grimasă nemulțumită când constată cât de vizibile sunt urmele pe care le lăsaseră el cu Gazini în noaptea precedentă. Se răzgândise și lăsă la o parte planul său de a tăia trunchiul copacului, fiind conștientă că este o diferență enormă între un copac doborât la pământ de ape și unul tăiat cu toporul. Zăbovi mult timp lângă groapa acoperită, frecându-și gânditor bărbia, încercând să întocmească un alt plan, unul mai puțin incriminator și care să nu dea de bănuit. Mintea lui era însă blocată. Ori de câte ori, ceva se ivea, el simți o ciudată senzație în stomac, vecină cu vina și remușcările. Indiferent de ce ar fi făcut, urmele tot vizibile rămâneau. Decise să amâne totul și se hotărî să dea o fugă până în centru să vadă cum decurg lucrurile.

Toată lumea era calmă, oamenii se plimbau de colo-n-colo prin târg, împingându-se la roșii proaspete și nimeni nu părea să fi fost în alertă. Se întrebă dacă aceasta e situația și la secția de poliție. Surprinzător, nici acolo nu observă nimic diferit. Probabil conducerea departamentului nu anunțase încă autoritățile de intrarea prin efracție ce avusese loc cu o noapte în urmă. Voia să se întoarcă acasă când îl văzu pe directorul departamentului de finanțe, însoțit de secretarul său, ieșind din secție. Amândoi păreau foarte agitați și abia atunci cei doi polițiști care până atunci stătură la discuții, se dezmeticiseră și merseră la ofițer să-i dea raportul în legătură cu ceva. Mai trase cu urechea câteva secunde, deși nu reuși să audă mare lucru și o luă din loc, nevrând să atragă atenția asupra sa. El niciodată nu arăta minimal interes pentru absolut nimic și acum stătea și se holba.

Se plimbă puțin târg, dar nu-și luase niciun ban de acasă, așa că nici nu se uita prea atent la legumele și fructele proaspete. „Ar cam fi timpul să fac ceva bani" își zise. Nu doar că ar fi făcut orice să nu se mai gândească la evenimentele din noaptea precedentă și la Sofia, dar ajunsese la fundul sacului. Zuri îl tot bătea la cap să se angajeze, dar mai bine și-ar fi băgat ace în ochi decât să lucreze pentru oamenii de pe  insulă. Zgomotul puternic al unui motor îl făcu să se întoarcă cu fața spre hotelul la care fuseseră cazați brazilienii. Văzu o mașină roșie, decapotabilă, parcând la numai câțiva metri distanță de intrare. Toată lumea era cu privirea acolo și aștepta cu nerăbdare ca șoferul să iasă și să-și dezvăluie identitatea. După „vizita" brazilienilor, locuitorii de pe Elgonan erau mereu în alertă, mereu pregătiți să primească noi musafiri. Speranțele li se făcuseră scrum, când din mașină nu ieși nimeni altul decât Kiro.

—Vă place noua mea achiziție? se lăudă el bătând ușor cu palma capota lustruită. Un grup de oameni se și apropiară de el și fiecare vru să atingă măcar mașina. Desigur, toți cei care se apropiau erau albi, persoanele de culoare stăteau la distanță și priveau tot spectacolul acela ieftin cu coada ochiului. În spatele lui Chima stătea un băiețel de vreo șapte ani, care părea foarte entuziasmat de tot ce se întâmplă.

—Vreau să eu să văd mașina! exclamă el fericit și o luă la fugă spre mulțime. Chima fu pe fază și și se repezi după el. Îl cuprinse în jurul abdomenului și-l trase înapoi.

—Nu te duce acolo, pe tine nu o să te lase să atingi nimic, îi zise cu părere de rău, dar copilul nu părea să priceapă și privea continuu spre mulțime. Atunci veni și mama copilului în grabă și cu respirația îngreunată îi mulțumi lui Chima pentru intervenție. Își luă băiatul de mână și-l trase spre ea.

—Într-o zi, vei avea o mașină mai frumoasă ca aceea, îl asigură ea, dar trebuie să muncești pentru asta. Chima privea toată scena cu părere de rău. Copilul acela părea prea mic să înțeleagă adevăratul motiv pentru care mama sa nu vrea să-l lase acolo. Cei doi erau negri și nimănui de pe insulă nu-i era străin disprețul lui Kiro pentru această rasă. Majoritatea copiilor de culoare nici la școală nu umblau și cei care știau să scrie și să citească învățaseră să facă asta acasă.