Iubind pe ritmuri africane

Capitolul XXXIX

Ațipise. Noroc că un individ îmbrăcat într-o cămașă cu dungi și pantaloni trei sferturi foarte haioși, îl scutură de umăr, anunțându-l că au sosit. Chima deschise ochii. În ceea mai mare parte a călătoriei, se prefăcea că doarme pentru a nu fi deranjat, căci nu-i plăcea deloc să socializeze sau să aibă oameni în jurul său. De la atâta efort de a-și menține ochii închiși, adormise cu adevărat și rămase în lumea viselor cel puțin trei ore, căci părea a fi pe înserate. Soarele semăna acum cu o gigantică minge portocalie care se scufunda treptat în sudul Atlanticului, lăsând în urma sa un cer colorat în zeci de culori. Se ridică în picioare și privi la ceea ce se afla la mai puțin de douăzeci de metri de vapor: Golful Guanabara, al doilea ca mărime în Brazilia. Pe partea sa vestică, se întindea grandios, orașul Rio de Jeneiro.

Pe moment, uită pentru ce venise până acolo, de ce se aventurase în călătoria aceea lungă și obositoare de câteva zile, în care trebuia să mai și schimbe vaporul. Se limită în a admira peisajul. Niciodată nu s-ar fi gândit că va ajunge acolo într-o zi și cu siguranță nu din motivele acestea. Câteva păsări se învârteau în jurul țărmului, într-un dans amețitor, care-i amintea lui Chima de Sindopa.

Toate lucrurile din jur dispăruseră însă, când o văzu pe Sofia în port, plimbându-se plictisită, lovind din când în când cu piciorul, ceea ce credea el că ar fi putut să fie o pietricică. La un moment dat, simțind privirea lui intensă, se opri și-și puse palma deasupra ochilor. Chiar și de la îndepărtare, îi putu vedea zâmbetul. Zâmbea ca și când nu s-ar fi așteptat să-l vadă acolo, ca și cum prezența lui ar fi fost centrul universului ei.

Nu aștepta ca vaporul să se oprească de tot. Se repezi spre margine și sări peste bord, nereușind însă să ajungă pe uscat și se udă până deasupra gleznelor. Nici nu băgă de seamă însă, tot ce voia era să ajungă la ea, s-o strângă în brațe, căci în momentul în care o văzuse, uitase total de conflictul care-i despărțise. Sofia, la rândul său, se repezi la el, intrând ea însăși în apă până la glezne și i se aruncă la piept, sub privirile curioase ale celorlați pasageri.

Își împleti degetele cu părul ei mătăsos și îi inspiră parfumul. 

—Sofia, șopti el, prinzându-i fața în mâini, studiind-o ca și cum nu i-ar fi venit să creadă că o simțea din nou așa de aproape de el. Căldura obrajilor ei  îl făcea să se simtă din nou acasă, deși se afla la mii de kilometri distanță de Elgonan. Atunci înțelesese pentru prima dată ceea ce obișnuia Zuri să-i spună: Acasă nu e o casă, acasă e o persoană. Putea să fie oriunde în lume, atâta vreme cât era cu ea și implicit și cu copilul lui, era acasă.

—Nu-mi vine să cred că ai venit, îi mărturisi Sofia plină de emoție.

Nu plecară imediat spre casa ei. Rămaseră acolo, pe malul oceanului, privind valurile, soarele care se scufunda în ele, vapoarele, inspirau aerul sărat și răcoritor al serii, fără să-și spună un cuvânt. 

Merseră apoi, douăzeci de minute mai târziu, spre cea mai apropiată stație de taxi-uri și urcară pe bancheta din spate. Sofia rămase surprinsă când Chima îi spusese că nu era pentru prima dată când călătorea cu o mașină. Prin geamul lustruit, cu ochii mijiți, Chima privea monumentul Criso Redentor( Hristos Mântuitorul), construit pe muntele Corcovado la o înălțime de 700 de metri. 

—Monumentul acela e un simbol al orașului, o cicatrice pe obrazul lui, îi explică Sofia.  Au lucrat mulți oameni la el, iar capul a fost construit de sculptorul român Gheorghe Leonida. Biserica catolică îl consideră un loc de pelerinaj.

               Pe măsură ce se apropiau de casa Sofiei, golul din stomacul lui Chima se mărea, iar senzația de nod în gât devenea din ce în ce mai intensă. Ca și cum ar fi știu sau simțit neliniștea lui, Sofia îl prinse de mână și i-o strânse încet, dar ferm.