Iubind pe ritmuri africane

Capitolul XXVII

- Ce ai de gând să faci cu banii ăștia, Chima? îl întrebă preotul care asemenea lui nu-și putea îndepărta privirea de la cufărul deschis. Auzi întrebarea și avu pe moment impresia că-i și răspunse, dar preotul o repetă câteva clipe mai târziu, ceea ce în semnala că răspunse doar în capul său. Privi pentru o fracțiune de secundă în sus, la chipul bărbatului, însă în momentul următor își întoarse atenția spre cufăr, ca și cum i-ar fi fost teamă că obiectul va dispărea dacă își îndepărtează privirea de la el.

- Asta e moștenirea de care îmi tot povestea Zuri, zise mai mult pentru sine, căci buzele cărnoase abia i se mișcau.

-Ești bogat, fiule, îl bătu preotul pe umăr, și pentru a intensifica și mai tare momentul dramatic și atât de glorios, adăugă pe un ton aproape teatral, dar mascat de modestia impusă de statutul său de preot: ești cel mai bogat om de pe insulă.

Atunci Chima privi în sus aproape speriat și sări în picioare. Cuvântul „bogat" răsuna în capul său asemenea unui ecou îndepărtat. Ca și cum o forță superioară i-ar fi comandat, fără a putea procesa ce avea de gând să facă, închise capacul cufărului, ridicând un nor de praf.

- Să ne întoarcem, zise pe un ton învins, căci nu avea forța necesară să analizeze toată acea situație. Preotul dădu din cap, înțelegându-i decizia și-l urmă înapoi spre camera în care se afla trupul lui Zuri. Chima păși pragul cu un nod în stomac și strângându-și palmele în pumn, nefiind deloc sigur că acele câteva minute petrecute la distanță îi ușuraseră cu ceva suferința. Își zvârli ochii pe trupul neînsuflețit, așezat în sicriul din lemn. Zuri era palid și buzele i se între-deschiseră. Îngenunche lângă el și-și așeză prudent mâna tremurândă peste brațul țeapăn al bătrânului. „Mulțumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine" șopti, referindu-se în primul rând la acel cufăr care-l dăduse peste cap. „ Odihnește-te în pace!"

***

Îl văzu pe Sila, trecând în grabă pe sub geamul nespălat din bucătărie. Era semn că cineva se apropia, cineva cunoscut, căci altfel leul nu dădea din coadă ca un cățel fericit. Nici nu se obosi să vadă despre cine era vorba. Oricine ar fi fost, știa unde se afla intrarea. Își susținu fruntea cu pumnul. Era o ruină. Nu se bărbierise de patru zile, nici măcar duș nu făcuse de vreo două. Toată casa era plină de vase murdare lăsate acolo de Zuri, țigări și sticle goale. Dacă bătrânul îl vedea acum, cu siguranță îl critica.

Ușa se deschise. Era Tijani. Bun, cel puțin nu avea motive să se simtă stânjenit că arăta cum arăta și probabil nici nu mirosea a primăvară. Prietenul său cu fața îngustă și nasul lat, se apropie de el, cu un reproș evident desenat pe chip.

- De o săptămână îți plângi de milă. De o săptămână, Chima, sublinie încă o dată cuvântul și ridică mâinile arătându-i șapte degete. Cât ai de gând să continui așa?

-Ai venit să mă bați la cap? întrebă leneș, trecându-și degetele prin părul scurt și aspru ca sârma.

-Da, exact asta am venit să fac, deșteptule, replică Tijani și-și trase un scaun lângă el. Cât mai ai de gând să stai așa? Vrei să ajungi o epavă? Crezi că asta și-ar fi dorit Zuri de la tine? Crezi că de asta ți-a lăsat acei bani?

-Știi și tu de bani? întrebă pentru prima dată, exprimând un oarecare interes vag.

-Da, ai putea să faci atâtea lucruri cu ei. Ești bogat, idiotule, îi reaminti și-i dădu una cu cotul. Și tu ce faci? Fumezi și te îmbeți și mai și puți ca dracu. Da, puți! E o minune că te găsesc treaz. Tijani aruncă apoi un ochi spre ceasul agățat de perete. Da, continuă el. E abia opt, probabil de aceea. Sofia întreba de tine, doar că nu avea curajul să te caute.