Iubind pe ritmuri africane

Capitolul XLV

      O săptămână și două zile mai târziu, Chima ținea în mâna actele casei pe care figura ca fiind proprietar. Era incredibil cât de rapid se mișcau oamenii când se temeau de cineva. Se temeau de Chima. Toți știau că acum avea bani și putere și mai ales, dorință de răzbunare. De asemenea, toată lumea știa de bărbatul care ajunsese la un spital de pe Bentu în urma unei bătăi încasate. Se zvonea că ar fi spus cine l-a bătut și anume Chima, dar de frică, refuzase să depună plângere.

      Africanul nici nu se uită peste document, căci nu-l interesa. I-l pasă indiferent lui Tijani care era mult mai entuaziasmat de situație. Acum Chima avea două case. Ca și cum i-ar fi citit gândurile, mulatrul, tolănit pe canapeaua veche din bucătărie, sorbi din paharul cu vin și zise:

—Dacă vrei casa, e a ta. Eu nu am nevoie de ea.

—Cum așa? întrebă cu o uimire care nu-l impresionă pe Chima. Atâta tam-tam pentru nimic?

—Am vrut casa, o am. Acum nu mai am nevoie de ea, zise sec și continua să privească ploaia măruntă de afară.

—Nu am nici eu nevoie, zise Tijani și dădu din braț, alungând simbolic ideea care pentru o secundă îi surâsese oarecum. Se trânti pe fotoliul aflat în fața lui Chima ș-și turnă puțin vin. Începu un subiect oarecare, fără vreo importanță deosebită. Mai mult vorbea Tijani și Chima asculta, ceea ce nu era o noutate. Îi povestise despre recolta din acel an și despre taxele care deși nu scăzuseră, parcă nu mai păreau așa de extraordinare. Totul era mai ușor când omul avea un loc de muncă și în primul rând somnul.

—Auzi, zise, aplecându-se puțin spre el. Tu ai fost în Brazilia. Cum sunt fetele acolo? Adică știu că ai fost la Sofia, dar suntem bărbați, sigur te-ai uitat. Ce impresie ți-au lăsat?

Chima privi pe geam cu ochii pe jumătate închiși, ca și cum ar căuta prin sertarele memoriei sale un răspuns. El se gândea la cu totul altceva, dar apoi reveni, știind că Tijani aștepta totuși un răspuns.

—Nu știu. Sunt interesate de filme, bârfe, rochii și se plimbă toată ziuă fără vreo direcție anume răzând zgomotos. 

—Par mai interesante ca ale noastre, își dădu Tijani cu părerea.

—Nu știu, ridică mulatrul din umeri. Cred doar că nu e nevoie să le minți atât, cât ești nevoit să le minți pe ale noastre. 

         La scurt timp, Tijani plecă. Încă mai avea treabă pe ziua aceea. Ploaia se oprise, dar norii nu se risipiseră. Acopereau cerul în întregime și aerul era încă foarte umed. Nici nu se întoarse bine în casă, și un alt bătut în ușă îi perturbă gândurile. Curios și sperând din tot sufletul că nu era Nana, se apropie de ușă și o deschise. Rămase perplex și nu știa cum să reacționeze. În fața lui stătea o femeie blondă, cu un chip oval pe care anii își puseseră însă ștampila. Era rujată discret și în cap purta o pălărie lată, menită probabil s-o adăpostească de ploaie. Era Dianne, soția lui Kiro.

       Nu știa ce să-i spună. Femeia asta nu-i făcuse niciun rău, dar simplul fapt că era soția omului pe care-l detesta din tot sufletul, făcea destule. 

—Ți-am adus ceva, zise pe un ton grav și grăbit, ca și cum nu s-ar simți deloc în largul ei. Privi peste umăr, iar Chima bănui că verifică dacă nu o urmărise cineva. I se dădu din drum, dar nu-și ceru iertare că o ținuse în prag mai mult decât era necesar. Femeia intră și-i ceru să închidă imediat ușa. Se justifică, spunând că trage curentul.

—Sincer,  nu mă așteptam să mă primești, zise cu o sinceritate plină de uimire, dar pe un ton glacial. 

—Ce mi-ai adus?