Iubind pe ritmuri africane

Capitolul XXXIV

Nici nu își dădu seama unde-l duceau pașii. Trăia într-o lume paralelă, subiectivă în care timp de minute întregi nu se întâmpla nimic și apoi, dintr-o dată se întâmpla totul. Ca un râu care se pregătește să sece și apoi dintr-o dată se revarsă cu o energie furioasă sub formă de cascadă. O cascadă spre abis, spre nicăieri. Era slăbit, epuizat, amețit și lista putea să continue fără probleme. 

Zgomotul scurt și ascuțit al cheii ce se învârtea în broască îi părea îndepărtat, ca o extensie a unui ecou pe care să se stingă.  Simți atingerea Mikaelei pe brațul său, strânsoarea ei fermă, unghiile tari, care i se înfigeau în carne prin materialul subțire al cămășii. Lumina se aprinse și umbrele de pe pereți prinseră acum viață, mobila veche căpătase contur și sens, iar el se simțea ca un actor pe o scenă stranie, necunoscută, jucând un rol care nu era de fapt a lui și conștiința amorțită de alcool, dar totuși suficient de rațională, îi striga să plece de acolo.

—Ia loc, se auzi vocea ei, parcă în surdină. Îl ghidă spre un scaun, care din fericire avea spătar și Chima oftă prelung, cuprins de o oboseală plăcută. Îți voi face o cafea tare, așa nu suntem pe aceeași lungime de undă.

Chima  nu o asculta. Își lăsă capul pe brațul culcat pe suprafața din lemn a mesei și își simți pleoapele grele. Închise ochii cu ușurință și se găsi la marginea stării de veghe. Auzea vocea ei, se concentra de asemenea pe  fragmentele de visuri ce luau naștere în mintea lui. Nu mai știa ce e real și ce nu, reveni în lumea obiectivă abia când Mikaela îl scutură destul de brutal.

— Uite, bea cafeaua asta. Sunetul aproape nedistinctiv  făcut de ceașca de cafea la contactul cu masa, i se păru ca un zgomot de tun, motiv pentru care tresări ușor. Totuși, nu refuză. Băuse cafea o singură dată în viață, când Kiro comandase pentru el, dar parcă auzise de la cineva că acel lichid amar ajuta la beție. Duce ceașca la buze și o dădu pe gât din două înghițituri.

—Așa te vreau, băiete, îl încurajă  Mikaela cu un zâmbet vag desenat pe buze. De ce nu-mi povestești ce-i cu tine? întrebă pe un ton aproape maternal. Lui Chima îi luă ceva timp să răspundă. 

— De ce ai vrea să știi, de ce ți-ar păsa? mormăi el, cu privirea pierdută în spațiu. Mikaela își trase scaunul mai aproape de el și-i puse o mână pe umăr, în semn de înțelegere. 

—Pentru că îmi ești drag și pentru că sunt una din puținele persoane care te poate accepta așa cum ești. Eu știu că viața ta nu a fost ușoară, înțeleg că vrei să te răzbuni, ba mai mult, te susțin în asta și vreau să mă lași să te cunosc. Nu te pot ajuta dacă nu te cunosc.

—Nu am nevoie de ajutor, i-o tăie Chima fără ezitare.

—Dar ai nevoie să fi înțeles. Sofia nu te va înțelege niciodată. Sofia vine dintr-o altă lume, dintr-o altă cultură și ea în toată povestea asta, te vede ca pe tipul rău personajul negativ. Locuitorii insulei sunt victime în ochii ei.

—Crezi?

—Sunt convinsă, răspunse și privirea ei sigură, însoțea tonul și cuvintele.

Chima privea resturile de cafea de pe fundul ceștii și încerca să rămână în realitate. Procesa totul foarte încet, avea senzația că vorbele Mikaelei ajungeau la el întârziat și fragmentate.  Femeia se apropie mai tare de el, cumva strategic, având grijă să nu-l sperie. Își apropie gura de urechea lui și-i șopti pe un ton jos:

—Rămâi la mine în noaptea asta, zise și-i mângăie cu blândețe obrazul. Știm amândoi că nu vrei să te întorci acolo, că te vei certa cu ea, dacă te duci acasă. La fel de bine știu, adăugă ea pe alt ton, mult mai sugestiv de această dată, că ai nevoia să te descarci.