Iubind pe ritmuri africane

Rămas bun!

           Toată insula era în șoc când se aflase fără vreo urmă de îndoială că mulatrul și vânduse casa proaspăt cumpărată. Actele nu erau încă terminate în ziua plecării sale, dar notarul îl asigurase că se va ocupa el de toate. Își primise banii, semnase ce era de semnat și își luă la revedere atât de la notar, cât și de la pantofarul căruia îi vânduse proprietatea. Scăpase și de casa Nanei și de hotel,vânduse și casa lui Zuri, iar buzunarele i se umpluseră până la refuz.

         Nu mai rămânea nimic. Poate doar să mai treacă o dată pe la mormintele mamei sale, ale lui Zuri și la locul de veci al tatălui său. Pentru prima oară, cu o zi în urmă, își făcuse curaj și merse la locul indicat de Nana. Pământul era mlăștinos, acoperit de un strat de luciu stins. Se murdărise de noroi și până să ajungă să aprindă lumânarea, gâfâia obosit. „Am reușit, tata, am reușit. Voi pleca de aici și îmi va fi bine acolo unde merg. Tu știi asta. Sunt sigur că știi", spunea el, mângâind cu vârfurile degetelor osoase, pământul. „Te iubesc și te voi iubi mereu, dar nu pot rămâne aici. Tu însuți mi-ai zis să plec. Ții minte?" Făcu crucea în aer și-și luă rămas bun fără să stingă lumânarea. Mai multe nu mai putea să facă pentru el.„

În ultima lui zi pe Elgonan, merse și la mormântul mamei sale. Smulse buruienile și aprinse și acolo o lumânare. Nu rămase foarte surprins când lângă cea așezată de el, se mai afla una. Era de la Kiro, clar. Dar nu o aruncă. Nu avea de ce. La urma urmei, deși pe el îi ura, pe mama lui o iubise sincer. Îi vorbi și ei puțin, în șoaptă, convins că ea de undeva îl auzea, îi povesti tot ce se întâmplase, îi vorbi de Sofia, de copil, de noua viață care-l aștepta în Brazilia.

               Dar cel pe la mormântul căruia zăbovise cel mai mult, era Zuri. El era omul care făcuse pentru Chima cel mai mult, fără să fi cerut nimic în schimb, fără să fi avut o îndatorire morală sau legală față de el. L-a salvat de la o moarte lentă, dar sigură a cărei cauză ar fi fost abandonul în toate formele în care se putea manifesta el. Pentru prima dată se gândi că poate tocmai părinții lui fuseră cei care îl trimiseră pe Zuri în viața lui. Își ceru și de la el iertare că pleca, deși într-un fel știa că asta l-ar fi făcut pe bătrânel fericit. 

             Îi povesti despre bucuria pe care o simțea doar la gândul că va fi tată și că va avea o familie a lui. Își ceru apoi iertare, pe același ton pe care-l folosea mereu când era conștient că făcuse ceva greșit. Își ceru iertare pentru ce îi făcuse Nanei și celuilalt bărbat pe care-l snopise în bătaie. Zuri nu știa foarte multe din câte pățise el. Nu știa că bărbatul încercase să-l molesteze, nu știa că-l obligase să bea alcool, nu știa foarte multe din lucrurile care se întâmplaseră în viața mulatrului înainte ca el să apară. Nu-i spusese niciodată. Nu pentru că nu ar fi avut încredere în el, dar nu voia să-și amintească de ele. Făceau parte dintr-un trecut dureros pe care voia doar să-l uite. Nu putea, dar cel puțin făcea tot posibilul să nu se gândească la copilăria lui. Uneori voia să se prefacă și față de sine că acei ani nu existaseră niciodată, că el nu a avut copilărie, că se născuse adult sau cel puțin adolescent. Perioada de care oamenii își amintesc cu cel mai mare drag pentru el reprezenta cea mai urâtă etapă a existenței sale.

Îi aprinse și lui Zuri o lumânare și cu un regret imens în inimă, umbrit doar de un dor fără margini, se îndepărtă și nu privi peste umăr nici măcar o singură dată.

Tijani îl aștepta în fața casei. Venise după Sila. Îi promisese lui Chima că se va ocupa de el. Mulatrul chiar dinainte să-l roage să se ocupe de leu, insistase să-i dea și lui o parte din bani. Nu era o sumă mare, dar Tijani putea liniștit să-și renoveze toată casa din ei. Bagajele lui erau pregătite. Valizele îl așteptau pe pat, pregătite să fie îmbarcate.