Iubind pe ritmuri africane

Capitolul XXVI

În timp ce își îmbrăca cămașa pregătită de Sofia, pe care și-a lăsat-o la ea ultima dată, la insistențele acesteia de a i-o călca, medita asupra celor auzite și discutate recent. În primul rând, își dădu seama, puțin tulburat și confuz, poate chiar ușor vinovat că se împăcase oarecum cu moartea inevitabilă a lui Zuri. Poate era vorba de timpul petrecut în temniță, care-l determinase să se gândească mai mult la sine și la ceea ce avea să facă pe viitor, decât la niște lucruri care se aflau în afara controlului său. De asemenea, era posibil să fi fost vorba și de faptul că nu putea trece peste ideea că Zuri, indiferent de motivele sale, îi ascunsese adevărul legat de fiul său.

În al doilea rând, gândul îi zburase la mama lui. Se înșelase așa de tare în privința ei. De mic, ca oricare alt copil, obișnuia să și-o imagineze pe Latasha ca pe o eroină și o zeiță. Chiar și după ce murise, de fapt, mai ales după ce se întâmplase asta, își făcea tot felul de povești în cap, cum că mama lui era mai deșteaptă, mai frumoasă și mai bună decât oricare altă femeie de pe pământ. La urma urmei și tatăl lui mereu îi repeta asta, deoarece el o vedea așa chiar și la vârsta adultă.

— Ești gata? îl întrebă Sofia, care tocmai ieșise din baie și-și prindea părul plin de volum într-o coadă de cal.

—Da. 

Nici nu apucă să răspundă bine că se și auzi un bătut în ușă. Cei doi făcură un schimb de priviri, convinși că de partea cealaltă se află Tijani. Sofia semi alergă spre ușă și învârti cheia în direcția opusă a acelor de ceasornic, pentru a-l primi pe prietenul lui Chima. Acesta o salută în treacăt, dar amical și se grăbi spre Chima. Se opri la trei metri distanță de el și-l studie din cap până în picioare, parcă vrând să se asigure că era întreg.

— Nu ai idee cât m-am îngrijorat pentru tine, îi mărturisi cu o voce gravă, care trăda un amestec întreg de emoții și-l cuprinse pe prietenul său într-o îmbrățișare frățească. Sofia nu avea cum să nu observe că mulatrul ei nu se feri și nici nu tresări când brațele lui Tijani îl atinseră, ceea ce îi dovedea că nu era Zuri singurul cu care Chima se simțea în largul lui. Înghiți în sec și-și coborî privirea în podea, simțindu-se puțin neîndreptățită și neimportantă. Până și acum, după câteva luni bune de când se cunoscuseră, Chima încă se încorda la atingerile venite din partea ei, care i se păreau puțin intruzive.

—Hai să te ajut să cobori. Vocea lui Tijani o smulse din gândurile ei și o aruncă în plan real. Nu știa dacă ar trebui să ajute și ea cu ceva, deoarece Tijani era suficient de puternic și Chima de asemenea își revenise puțin în acele ore. Se limită la a deschide și la a închide ușile pentru ei. Când cei doi prieteni începură să coboare scările, Sofia se opri și nu mai înainta. Nu știa dacă ar trebui să meargă și ea cu ei. La urma urmei, din momentul în care venise Tijani ea a încetat să existe pentru Chima. 

Renunță să mai spere și se întoarse pe unde a venit.

—Sofia, nu vii cu noi? 

Pentru o fracțiune de secundă tot corpul îi fu inundat  de o bucurie fără margini, dar când se întoarse spre sursa vocii, o tristețe enormă o copleși. Nu era Chima cel care i se adresase, ci Tijani. Chima se sprijinea de balustradă, cufundat în gânduri și nici măcar nu se întoarse cu fața spre ea.

—Prefer să nu, răspunse după câteva clipe, sperând că totuși-totuși va spune și Chima ceva. Eu am fost la el deja.

Cu asta se întoarse în camera ei, cu inima îndurerată și plină de dezamăgire. Merse spre pat și adună hainele murdare ale lui Chima, pregătindu-se să le spele.

***

Mașina opri chiar lângă casa lui Zuri. Sila alerga imediat fericit spre stăpânul său pe care nu-l mai văzuse, cel puțin în percepția lui, de o veșnicie. Chima îl mângăie afectuos pe spate, dar nu avu acum timp de el. Cu inima grea și un gol imens în stomac, intră în casă, sprijinindu-se de Tijani. Auzi voci venind din camera bătrânului. Se întoarse întrebător spre Tijani și acesta îl informă că preotul și un prieten vechi cu care obișnuia Zuri să joace șah, se aflau lângă el. Chima dădu din cap; cel puțin erau persoane care nu-i displăceau. Își făcu curaj, luă o ultimă gură de aer și apăsă pe clanță. Toate capetele se întoarseră spre el.