Iubind pe ritmuri africane

Capitolul XXVIII

              Kiro rămase blocat la rândul său, dar pentru prima dată, Chima putu citi pe chipul lui, vulnerabilitatea. Mereu îl umilea, mereu găsea un pretext oarecare pentru care să se ia de el, dar acum părea să fi fost conștient că el era cel care călcase strâmb. Oricât de mult și-ar fi dorit să-l izgonească de acolo și să-l numească golan sau rebel sau alte zeci de lucruri care-l considera, nu putea nici să deschidă gura. El era în plus, el era cel care nu avea dreptul să fie acolo. Toată furia lui se preschimbă în frustrare. Înainte să vină la mormântul Latashei, băuse destul de mult, deși nu știa exact de ce. Poate voia să prindă curaj pentru că nu mai fusese acolo de vreo doi ani, poate încerca inconștient să amelioreze avalanșa de sentimente și senzații care avea să se prăbușească peste el în momentul în care ajungea acolo. Poate... poate motivul nu mai conta, oricum nici nu putea să iasă mai prost de atât.

             Chima se ridică în picioare, cumva defensiv, ca și cum s-ar fi așteptat să fie atacat în orice moment. Privirea lui mereu suspicioasă, mereu prudentă devenise acum și mai neîncrezătoare. Încerca să ignore bătăile accentuate ale inimii, care-i semnalau că dincolo de indignarea de-al vedea pe Kiro acolo, îi era frică. Știa că nu-l putea răni fizic, pentru că nu mai avea șapte ani, dar amintirea acea dură și traumatizantă nu-l lăsa să conștientizeze acest lucru. Logica și rațiunea funcționau cum trebuia, îi repetau că nu mai are nicio putere sau că nu are cum să-l rănească, dar cumva, nu putea integra asta și emoțional.  

— Ce cauți aici? întrebă Kiro, doar pentru a nu da impresia că își pierduse autoritatea. În ciuda emoțiilor puternice, Chima nu rămase tăcut. La urma urmei era o prostie fără margini ceea ce făcuse Kiro.

— E mormântul mamei mele aici, cred că întrebarea ta nu-și are rostul, răspunse simplu, dar discret se dădu cu un pas în spate. Se ura pentru acestă incomoditate pe care o manifesta în fața lui. Kiro însă era mult prea concentrat pe propria conduită, pentru a-l analiza pe Chima și aceste detalii îi scăpaseră.

— De unde era să știu că e un mormânt aici? încercă Kiro să sune cât mai ironic cu putință și-și arcui buzele batjocoritor. Nu ne aflăm într-un cimitir. Femeia aia nu merita să fie îngropată religios. Cuvintele pe care le rostea, îl răneau mai tare pe el, decât pe Chima, pentru că însuși suferise în momentul în care aflase că Latasha nu putea fi îngropată religios și într-un cimitir real. Suferise și se bucurase în același timp. Râdea mulțumit lângă paharul său de vin, fericit că măcar într-o măsură oarecare, femeia plătise pentru ce i-a făcut, dar apoi își amintea de clipele frumoase petrecute alături de ea și începu din nou să plângă în hohote.

—Mama mea a murit din cauza voastră, a tuturor. Din simplul motiv că era negresă, voi ați lăsat-o să moară, zise Chima cu ură în voce și în priviri. Ura aceea trăise în sinea lui din copilărie, dar fusese sufocată sub greutatea fricii și inhibiției pe care o simțea față de Kiro. Acum, cu toate că erau singuri și însăși natura părea amuțită în jurul lor ca și cum le-ar fi urmărit conversația, Chima scuipase ceea ce ținea sub frâu cu atâta vehemență. Mintea conștientiză că gura o luase pe dinainte, dar nu putu și nici nu vru să se oprească acolo. O să plătiți pentru tot ce am îndurat eu și pentru tot ce a îndurat ea din cauza voastră!

Kiro râse fără amuzament, încercând să-și controleze emoțiile. Ceea ce-l supăra cel mai tare nu era tupeul acela neașteptat venit din partea mulatrului, ci felul în care acesta vorbea de Latasha. Faptul că folosea pronumele posesiv „a mea". Nimeni nu avea dreptul să o numească pe Latasha „ a lui". Nimeni în afară de el. Voia să se năpustească asupra lui, să-l strângă de gât, să-l omoare și să ucidă o dată cu el amintirea femeii pe care o iubise cu ardoare. Din cauza lui Chima, iubirea lui sinceră se transformase în obsesie. De fiecare dată când îl vedea își amintea de ea. Evita să-l privească în ochi, căci avea ochii ei. Când se încrunta, fruntea i se încrețea la fel cum i se încrețea ei. Și unele grimase pe care le făcea, nu i se datorau doar ei în exclusivitate, ci erau un mixt  între ea și nenorocitul acela de Fatsani.