Iubind pe ritmuri africane

Capitolul XXV

Își petrecu zilele încercând să-l ignore pe colegul său  care continuu dădea din gură. Oarecum îi și convenea extraversiunea bărbatului. Fiind foarte  vorbăreț, nu-l lăsa să se adâncească prea tare în lumea lui întunecată, plină de întrebări fără răspuns, confuzii și regrete. Kiro nu-l mai vizitase și nici Sofia. Absența primului îl ușura, dar nu era foarte sigur de ce simțea legat de lipsa Sofiei. Pe de o parte îl bucura, dar pe de altă îl făcea puțin anxios. Dacă nu avea s-o mai vadă vreodată, dacă se săturase într-un final de oscilațiile lui comportamentale? Și dacă nu avea s-o mai vadă, ce? La urma urmei nu vedea niciun viitor în relația lor.

            Auzi scârțâitul deja atât de familiar al ușii de la capătul scărilor, care îi semnala că cineva urma să să-și facă apariția. Apucă barele pentru a se ridica fără a depune prea mare efort și își întinse gâtul cât putu de tare, încercând să deslușească ceva în acel semi întuneric umed și de-a dreptul depresiv. Într-un final, în fața ochilor i se contură treptat figura persoanei care se îndrepta cu pași repezi spre el. Era o femeie și abia după ce aceasta ajunse în raza unicului bec aflat în fața celulei sale o recunosc. Era Sofia.

—Chima! i se adresă ea cu un zâmbet până la urechi și la rândul său apucă barele celulei, dar câteva clipe mai târziu și le mută peste pumnii lui încleștați în jurul metalului. Radia de fericire și privirea i se plimbă de-a lungul chipului său, oarecum nerăbdătoare, ca cea a unui copil care tocmai urma să-și anunțe părinții de o victorie sau realizare ce-i aparținea.

—Ce faci aici? o întrebă șoptit, dar nu ripostă când fata își așeză palmele reci peste obrajii lui murdari. Sofia continua să zâmbească și respirația îngreunată era un semn al nerăbdării sale. Probabil alergase până acolo.

—Ești liber! îl informă după ce-și trase sufletul puțin. Liber! îi repetă când îl văzu împietrind. Își fixă și mai bine mâinile pe chipul lui și îl pupă apăsat pe buze. Nici nu se îndepărtă bine de el, că îl și pupă din nou.

—Liber? 

Atunci veni și un paznic pe care Chima nu-l văzuse până atunci. Bărbatul îmbrăcat destul de sărăcios, scoase un set de chei și fără niciun chef, introduse una din ele în broască și deschise ușa celulei.

—Ești liber, mormăi acesta cu o grimasă deloc încântată. Africanul continua să-l fixeze cu privirea, nefiind foarte convins că ceea ce se întâmpla era real. Bătaia primită de gardieni cu o săptămână în urmă încă mai acționa asupra corpului său și când vru să iasă din celulă, desprinzându-se de bare, aproape căzu. Sofia se grăbi să-l sprijine și-l cuprinse în jurul taliei.

—Ține-te de mine, îl îndemnă ea și frustrarea îi atinse cote maxime când observă că paznicul chiar nu avea de gând să o ajute. Te duc la hotel și am grijă de tine, da?

Chima strânse dinții, durerea care-l lua pe nepregătite la fiecare câteva secunde, devenea din ce în ce mai ascuțită și mai intensă.

—Vreau să-l văd pe Zuri.

—O să-l vezi, îl asigură Sofia, însăși sprijinindu-se cu o mână de zidul din piatră, deoarece, deși simțea că mulatrul făcea tot posibilul să nu-și lase greutatea întreagă pe ea, nu reușea să înainteze de unul singur. Trebuie să te speli mai întâi. Ai așteptat o săptămână, mai poți aștepta două ore.

Parcurgerea treptelor era cea mai dificilă etapă. Chima o vedea obosită, îi auzea respirația, pe care ea în zadar încerca să și-o domolească pentru a nu-l face să se simtă prost, îi simțea epuizarea psihică și fizică. Ajunși într-un final în stradă, Chima închise brusc pleoapele. Gestul său era reflexiv și defensiv. Nu văzuse soarele de o săptămână, ochii lui nu puteau face față.