Iubind pe ritmuri africane

Capitolul XXIV

                Plecă de acolo cu inima cât un purice, confuză și pierdută. În primul rând nu știa care era situația ei cu Chima, nu știa ce mai exact putea să facă ea cu dosarul acela și se mustră în continuu deoarece se băgase în ceva total ambiguu. Ea nu avea niciun fel de cunoștințe în acest domeniu, nu știa cât de grave erau acele nereguli despre care aflase. Se opri în mijlocul străzii pentru a-și aduna gândurile și inspiră adânc. Mirosul plăcut de condimente amestecat cu cel al fructelor exotice, care venea din târgul aflat la doar câțiva metri de ea, reuși s-o liniștească puțin. Întoarse capul spre sură și  privi absentă zecile de oameni cu sacoșele pline care încercau în zadar să convingă  vânzătorii să le dea produsele pe un preț mai convenabil. Ce ar fi putut să facă? Chima era oaia neagră a insulei, iar acum chiar că se băgase în ceva foarte periculos. Putea băga mâna în foc că erau mulți care îi voiau capul, iar ea nu avea cui să ceară ajutor. Poate doar dacă... dar nu, nu putea să piardă atâta timp scriind și trimițând o scrisoare vărului său avocat. Avea să dureze săptămâni întregi până să ajungă în Rio și cine știe când o primea înapoi. „Un telefon..." șopti ea cu privirea încă îndreptată spre târg. „Trebuie să existe un telefon pe insulă, măcar unul." Își aminti că în ziua în care se pregăteau să plece spre casă, Kiro îi povestea cu un entuziasm aproape pueril că plănuia să instaleze unul. Fără a gândi mai departe o luă la fugă spre hotel.

 Intră în recepție și fericită constată că încăperea era aproape goală. Desigur, era trecut de ora prânzului, probabil clienții hotelului se odihneau. Își roti privirea în jur, dar după cum se aștepta, nu văzu niciun telefon. Se întoarse spre scări și un nod i se formă în stomac. Ultima ei speranță era biroul lui Kiro. La urma urmei, era cea mai plauzibilă variantă. Urcă scările fără grabă de data asta, conștientizând fiecare pas pe care-l făcea, forța cu care apăsa scările din lemn, își auzea bătăile accelerate ale inimii și se ruga să nu fi venit degeaba. Apăsă pe clanță  și luă o gură mare de aer. Îl găsi pe Kiro înăuntru.

—Sofia, rosti acesta pe un ton suficient de lipsit de emoție pentru a o incomoda. Era mereu așa de bine dispus când o vedea, acum însă ochii lui verzi nu trădau nicio trăire. Îi făcu totuși semn să ia loc, dar ea refuză  politicoasă.

—Pot folosi telefonul? întrebă direct, coborându-și privirea spre măsuța de lângă bibliotecă, deoarece vizase obiectul mult căutat din prima secundă în care intrase în birou.

—Pentru ce? întrebă susținându-și obrazul cu pumnul. Sofia, nu te las să-l ajuți, zise cu un ton care trăda un regret sincer, deoarece fata îi era cu adevărat foarte dragă. Observă imediat schimbarea de pe chipul ei, lipsa speranței, poate chiar o furie tăcută.

—Vreau să sun acasă.

—Să ceri ajutor, concluzionă Kiro. Disperarea ți se citește pe față, copilă dragă. Se apropie de ea și-i șterse  cu degetul mare o lacrimă care i se rostogolea încet pe obraz.

—Te rog, spuse printre dinții încleștați și în ochi i se citea neputința, neajutorarea. Îl iubesc...

—E un golan, îi reaminti Kiro, dar se îndepărtă de ea, simțind că apropierea aceea o incomodează. Se apropie de bibliotecă și luă o carte de pe raft numai pentru a o pune la loc câteva secunde mai târziu. Nici el nu știa cum să se comporte. Pe de o parte îi era greu să o refuze, deoarece o vedea așa de speriată și așa de îndrăgostită, dar pe de altă parte el știa cum era Chima, toată insula știa. 

—Știu și uneori am conflicte cu el din cauza asta, dar îl iubesc, zise și mai ferm de data asta și nu vreau să-l văd mort.

Kiro lăsă la o parte aranjatul cărților și se apropie din nou de ea, cu mâinile în buzunarele sacoului său alb.