Dark Revenge

Capitolul 85

Aerul din masina era rece si mult prea tacut. Abia clipeam si ma uitam in fata pe geamul fumuriu al masinii, rotile ei frecandu-se de strada dreapta si lasand un sunet monoton si plictisitor in jurul nostru. Mi-am simtit buzele uscate si dorinta de a avea apa – dar intr-un fel, nu simteam nevoie sa ma misc din pozitia mea. Lacrimile care mi s-au uscat de mult au inceput sa imi usture ochii, dar i-am tinut deschisi, sperand ca pot scapa de mica durere care ma irita.

Cand dadeam sa imi misc cateva suvite umede de pe frunte, ma opream inainte sa am timp sa imi misc o parte din corp, reamintindu-mi de mana pe care o tineam usor in a mea. In linistea tacuta din masina, mi-am intors lent capul in partea dreapta. O figura inalta se uita direct la drumul din fata, fara sa aiba idee de privirea mea neclintita. Ii puteam vedea o parte din fata, dar era destul sa imi dau seama ca sprancenele lui erau usor coborate in jos, incruntat si probabil adanc in niste ganduri de care numai el stie. Ochii sai erau lenesi si abia stateau deschisi, destul incat sa vada pe unde isi conduce masina neagra cu o viteza usoara – mai usoara decat Harry ar conduce in mod normal. Am observat cum sub ochii sai pielea ii era usor umflata, si extrem de fina si fragila, de o culoare de un roz usor abia vazut in intuneric. Ochii sai erau pufosi si putin sticlosi iar carliontii din cap inca ii erau umezi de la ploaia care s-a lasat peste noi acum jumatate de ora.

Isi avea o mana pe volan iar cealalta mana a sa era usor dusa spre mine, asezata in poala mea. Privirea mi-a coborat in jos, lent, urmarind forma bratului sau si ajungand sa imi odihnesc ochii peste mainile noastre impreunate. Degetele lui erau intre ale mele iar palma lui o atingea simplu pe a mea – aratand totul asa de perfect, mana lui mare pare a fi perfecta pentru a mea. Nici nu era nevie sa ii strang mana ca sa simt acei fluturi zbatandu-se in stomacul meu si zeci de fiori pe spate. Se simtea placut.

-Imi pare rau, Claire.

Am iesit afara din gandurile mele si mi-am ridicat capul inapoi in sus. Harry era in aceeasi pozitie, cu aceeasi privire trista indreptata in fata. Pentru un moment am crezut ca am inteles gresit, ca mi s-a parut. Dar parea real, si eram destul de uimita – fara sa am idee de ce – sa ii aud vocea uscata si mica.

-Pentru ce? am intrebat iar cand Harry nu a parut confuz de intrebarea mea, mi-am dat seama ca nu mi s-a parut iar vocea lui era reala.

Mi-am tinut respiratia in piept, asteptand sa zica ceva. Am vazut la coltul gurii sale varful limbii lui roz, coborand lent si umezindu-si buza superioara. Parea ca s-ar gandi la cuvintele sale, cu toate ca nu inteleg la ce s-ar putea gandi. Nu vreau sa discut cu el despre ce s-a intamplat, pare mult prea... fragil pentru asta. Fragil cu adevarat – nu am vazut o stare ca asta la Harry in toate lunile in care il cunosc. 

Am simtit masina incetinind usor, fericita ca drumul larg pe care ne aflam era gol iar din cand in cand o alta masina trecand cu viteza pe langa noi. Harry a continuat sa conudca iar inima mi s-a zbatut usor mai tare in piept cand si-a intors usor – si pentru putin timp – privirea la mine.

-Imi pare rau, iubito; chiar am stricat totul, a soptit, de parca ar fi un mic copil care isi cere scuze fata de parintii sai dupa ce a spart un fel de vaza la care mama sa tinea asa de mult.

De data asta i-am strans usor mana in a mea iar el a raspuns aproape imediat prin a mi-o strange si el pe a mea usor. Si-a intors privirea inapoi la drum, si si-a reluat infatisarea simpla si trista; de parca si-a fi cerut scuze, dupa care nu ar mai conta ce am de zis. M-am uitat in fata, la acelasi drum la care si Harry se uita si nu am zis nimic – asta poate pentru ca incercam sa imi gasesc cuvintele, sau intrebarile.

-N-Nu ai de ce sa iti para rau, Harry, i-am spus, fericita cum vocea mea a devenit pe la sfarsit mai stabila, aratand ca eram cu adevarat sincera asupra cuvintelor mele. E doar o zi de nastere, si a fost una buna.