Femeia lui Vaughn

Iubirea e medicament

   Mario era șocat. Se aștepta la orice din partea lui Vaughn, dar la un așa secret ce avea dreptul să-l știe, n-ar fi crezut. Cum a putut să-l privească atâta timp în ochi și să-i bage adesea în cap că a crescut un orfan, când el era nepotul său, nu-și putea închipui. Se simțea trădat și umilit, și când se gândea că Sofia îi va fi soție lui și trebuia să-și nege sentimentele pentru ea în sinea lui, acum nu mai excludea posibilitatea de a-i mărturisi Sofiei într-o zi, despre tot ce simte pentru ea.

— Mario, promite-mi că nu vei spune nimic lui Vaughn, îl cunoști, mă va ucide!

— Stai liniștită...nu va ști nimic. Hai, pleacă!

— Plec, dar...când îl mai pot vedea pe Tony? Și când îl va elibera Vaughn?

— Va fi liber după ce va face nunta cu Sofia, iar asta însemnă după trei luni când devine ea majoră. Nu te pot lăsa să-l vezi atâta timp cât Vaughn e prin preajmă. Doar când e plecat. Acum du-te, până nu apare, să te prindă pe aici...

  Mara dădu din cap și plecă dezamăgită, iar Mario intenționa să se strecoare în birou la Vaughn să cerceteze în legătură cu minciunile spuse de șeful său și cu pontul dat de Mara și Tony. Exact când mai avea doi pași să apuce să apese clanța ușii, un paznic îl informă că Vaughn se întorsese.

— La naiba, înjură printre dinți. Așa repede? Îl întrebă pe bietul om care se făcuse mic în fața lui.

— Nu știu, domnule... Pare grăbit.

  Mario trebuia să-l întâmpine, dar înainte ca el să pornească înaintea lui Vaughn, acesta era deja la doi pași de el.

— Să trăiți șefule, s-a amânat conferința?

— Nu, dar m-am întors personal, să iau un dosar foarte important.

— Trebuia să mă sunați și vă găseam eu actul important apoi vi-l aduceam...

— Nu-i nimic, băiete...Numai eu îl puteam lua.

Mario își dăduse seama că îl are în seiful principal și rămase în ușă. Când Vaughn ieși din birou, tânărului nu-i scăpă faptul că a ieșit cu două dosare și nu unul cum spusese. Într-un fel sau altul, șeful său se gândise să ia și dosarul ce conținea toate secretele ce voia să le afle Mario. Era precaut în ceea ce-l privea și fiindcă știa și Mara acea informație, nu putea băga mâna în foc că va păstra tăcerea. Așa cum venise așa și plecă.

Mâna lui dreaptă îl cunoștea de atâta timp și știa că ascundea ceva, din pur și simplul motiv că nu întrebase de Sofia. Era ceva suspect și se pare că Vaughn nu și-a acoperit prea bine teama, făcându-l pe Mario să-l suspecteze. Chiar dacă nu a lăsat nimic la iveală, el voia cumva să afle cine e și unde îi e fratele. Trebuia doar să aibe răbdare și să nu acționeze impulsiv altfel toată încrederea lui Vaughn, avea să se transforme în neîncredere.

— Șefule, mai aveți vreun ordin? întrebă Mario alergând pe lângă Vaughn.

  Bărbatul se oprise în loc două secunde și-l privi în ochi pe Mario, apoi îi răspunse scurt.

— Doar respectă-l pe cel care ți l-am dat...

— Am înțeles...mormăi Mario uitandu-se la mașina șefului său cum se îndepărta.

  Trebuia să amâne treaba ce-l interesa în mod special, pentru a-și îndeplini atribuțiile, iar primul gând fusese să o verifice pe Sofia. Trecuse ceva timp și nu mai dăduse ochii cu ea, ba chiar o lăsase în grija lui Trevor și nu-l mulțumea deloc. Tipul ăla se îndrăgostea de orice femeie îi sufla vorbe de laudă. Trebuia să-l expedieze cu altă sarcină și avea să facă asta degrabă, în fond, el însuși era responsabil cu paza și serviciile Sofiei.

— Domnule Mario, îl strigă Nalla în timp ce urca spre camera Sofiei, trebuie să vă spun ceva urgent!

— Ce e fato? Ce e cu disperarea asta a ta?

— Mara a leșinat când se pregătea să plece spre casă și nu-și revine. E inconștientă de vreo zece minute. Nu știu ce să fac...

— E perfect, scăpă cu voce tare propriul gând.

— Pardon?!

— Trimit imediat pe cineva să o ducă la un doctor, nu te îngrijora, fii mai reținută, altfel cineva ar putea bănui că sunteți rude și nu va fi bine pentru tine...

— Am înțeles, domnule...mă scuzați!

  Mario se repezi în camera Sofiei și o salută cu respect.

— Hei, amice, nu te-am văzut de ceva timp, ce vânt te aduce să mă vizitezi?

  El zâmbi, îi șopti la ureche lui Trevor să o ducă pe Mara la un doctor și apoi își îndreptă atenția către fată. Omul său își salută superiorul și plecă să execute ordinul.

— Pe curând Tavi! strigă Sofia în urma lui ceea ce-l făcu pe Mario să se încrunte puțin.

— Domnișoară, bag de seamă că v-a plăcut compania lui Trevor...

— Adevărat, Tavi e un tip de treabă. I-am dat niște sfaturi în legătură cu prietena lui și îmi spunea ce rezultat i-au adus. Mi-a zis că mă pricep, fata e mai „ lipicioasă” acum...a zis el.

— Îhîm...

  Sofia se uita în ochii lui Mario care nu-i picase prea bine ceea ce-i spusese de Trevor. Îl rodea un pic invidia și asta îi stârni râsul fetei. El o privea nedumerit.

— Hai vino aici, supărăciosule, îi zise indicând locul cu mâna să se așeze și lui îi înflori fața într-un zâmbet.

— Nu sunt supărăcios...se apără el, doar serios.

— Dacă spui tu...

   Sofia răsfoia un album cu fotografii.

— Ce-ai acolo? o întrebă.

— Poze...cu mine...colegii, prietenele mele...fratele meu. Totul era atât de frumos și bine aranjat în viața mea...totul până să apară nemernicul de Vaughn.

— Nu te întrista...roagă-te la un miracol până la nuntă, fiindcă mai sunt trei luni până atunci.

— Ce ușor e să spui...trei luni...miracol...se apropie calvarul, nu miracol, nici nuntă. Îl urăsc! Poți să înțelegi?

— Pot...dar dacă aș putea, te-aș scăpa eu însămi din această captivitate, dar nu pot...cel puțin deocamdată...Însă pot să te ajut să treci mai ușor peste fiecare zi. De exemplu, ce-ți place să faci? Ce te face fericită?

— Cel mai mult, sau să le zic pe toate?

— Toate.

— Îmi place să călătoresc, îmi place muzica, dansul, filmele de orice gen, mâncarea mexicană, și cel mai mult...

  Sofia se opri și îi zâmbi galeș, aștepând să termine înșiruirea pasiunilor ei.

— ...cel mai mult care?

— Iubirea.

Mario simți un puternic impuls de a o săruta, unul dureros de insistent. Nu putea face asta, nu putea să treacă pragul acela care ducea negreșit la trădare și la complicații. Trebuia să iasă afară la aer, să se gândească la altceva, dar cum să poată când două buze rozalii și umezite din când în când îi controlau  mințile, blocându-se doar pe acea imagine, doar pe chipul ei care zâmbea probabil pentru că recunoscuse ce era important pentru ea. Sofiei nu-i trecea deloc prin minte acea posibilitate, cum că Mario e numai cu ochii și gândul la ea. Absentă și deconectată de la tot din jur, începu să-i povestească întâmplări de prin liceu, care luu Mario îi intrau pe o ureche și îi ieșeau pe cealaltă.