Femeia lui Vaughn

În dilemă...

  După plecarea Marei, lucrurile se agravaseră, iar haosul era cât pe ce să intervină în puțina liniște din lipsa lui Vaughn. Mario se gândi să mai facă o vizită Sofiei, nu doar pentru a se asigura că nu-i lipsește nimic, dar și pentru că i se făcuse deja dor de ea. Ciocăni la ușa camerei ei, dar nu răspunse nimeni. A doua oară el îndrăznise să intre și o văzu pe marginea patului cu spatele la el, dar nu dormea, ci plângea. Nu o putea vedea la față, dar și așa simțea că i se rupe inima de durere, auzindu-i suspinele. Din trei pași acoperi distanța dintre ușă și pat și se așeză lângă ea. Fata îl știa lângă ea, dar se comporta în continuare ca și cum nu ar fi acolo. Mario o atinse pe umăr, dorind să nu mai plângă, ea nu se clinti din loc.

— Sofia, de ce plângi? ea plânse și mai tare. Nu mai plânge că nu-mi place să te văd așa...suntem prieteni nu-i așa? Spune-mi ce te doare!

Fata se ridică în șezut și-l luă în brațe fără ca el să aibe timp de gândire sau să realizeze ce se întâmplă, dar fusese surprins în mod plăcut. Cu cât își încolăcea brațele mai tare în jurul său, cu atât își dorea mai mult să nu se depărteze de el.

— Vorbește-mi! îi porunci cu blândețe.

  Sofia scoase capul din scobitura gâtului lui Mario și îl lăsă să-i vadă chipul șiroind de lacrimi.

— Toată viața mea, toate visurile mele, toate dorințele mele s-au dus pe apa sâmbetei. Știam ce va urma și aveam o speranță, nu știu de ce, dar aveam una mică și acum s-a dus și aia...

— Știu, Vaughn...

— Nu numai... Am acceptat să mă mărit cu el pentru fratele meu, iar acum o voi face și pentru nepot...

  Lui Mario îi pică fisa atunci. Sofia auzise toată discuția dintre el și Mara, iar asta nu era ceva liniștitor.

— Ai auzit...constată el.

— Am auzit, am auzit ce i-ai sugerat, am auzit cum te-a implorat și am auzit cât de devotată îi e fratelui meu și copilului ei...

— Sofia...îmi pare rău, dar am spus ce trebuie pentru siguranța ei. Nu e dorința mea și nici nu aș spune așa ceva decât dacă sunt nevoit...

— Toate astea contează pentru mine...contează mult și acum, trei vieți depind de alegerile pe care le fac, să nu o mai pun la socoteală și pe a mea...

Mario simțea că acestă situație îl depășește. Oricâte vorbe de consolare i-ar spune, nimic nu o va ajuta să facă ce e bine pentru sufletul ei, decât ce îi dictează conștiința și nu-i stătea în putere să schimbe ceea ce îi dicta vocea interioară a Sofiei.

— Nu știu ce să spun ca să te fac să te simți mai bine, dar îți promit că voi face tot ce voi putea ca să îți fie bine ție și tuturor.

Sofia se uita la el cu ochii triști, se uita cum îndrăznise să-i șteargă lacrimile. Se întreba confuză ce e cu el de o privește atât de înduioșat și de ce un prieten ca el, i-ar spune din gesturi cât o apreciază. Atingerea mâinii lui pe obrazul ei era atât de plăcută și de delicată, încât se temuse de ceva mai mult, se temuse de ce ar fi putut să simtă și la ce ar fi dus acea atenție nevinovată. Se dădu puțin înapoi, cât să-și mute privirea de la el și să-și vină în fire. El nu era orb, simțise și ea aceiași emoție tulburătoare ca a lui, dar se oprise momentan fiindcă ea nu-i acceptase apropierea inofensivă. Nu avea de gând să profite se slăbiciunea și amarul ei. Mai bine încercă să caute o soluție cu care să o ajute pe fată, ceea ce era destul de complicat.

— Mario, faci ceva pentru mine?

— A existat ceva ce n-am făcut eu pentru tine?

Ea îl privi confuză.

— Orice dorești și îmi stă în putere. Doar cere-mi!

— Vreau să vorbesc cu fratele meu și poate nu ți se va părea o idee bună dar vreau să-i spun că va fi tată.

  Sofia avea dreptate, Mario nu credea că e o idee bună să-i spună, cel puțin nu înainte de a fi eliberat, însă nu avea de gând să o supere pe draga lui Sofia.

— Bine. O să te duc!

În următoarele momente, Tony era înștiințat că are un vizitator.

— Pușcărie curată! mârâi printre dinți. Când ridică privirea spre cel din fața lui, crezând că e Vaughn sau Mario, avu surpriza plăcută de a o vedea pe Sofia, chit că a o privi în ochi pe scumpa lui soră era o tortură datorită rușinii imense ce o simțea în fața ei.

În schimb, sora lui nu se uita la el cu aceiași privire plină de regret și rușinată, ci plină de ură în spatele căreia se înmuiase de milă. Era transpirat, pletele lui care stăteau cândva într-o masă de bucle pufoase și fața lui șic de macho, erau acum umede, murdare și cu urme de sânge. Maieul său de un alb imaculat arăta ca o zdreanță pe un biet om al străzii.

— Sofia...surioară...rosti într-o șoaptă aproape insesizabilă și începu să plângă în fața ei, implorându-i iertarea.

  Fata roti privirea prin jur, numai la el să nu se uite fiindcă din cauza lui ajunsese în acea situație și nu voia nici să plângă în fața lui fiindcă inima ei de soră o durea atât de tare încât abia se abținea să nu-l ia în brațe. Mario stătea deoparte, trăind fiecare emoție odată cu ea, chiar dacă fața nu-i trăda nicio reacție.

— Nu te mai smiorcăi, fiindcă e prea târziu pentru asta. Am venit să-ți spun că mă voi căsători cu Vaughn și de data asta nu o mai fac pentru tine. O să o fac pentru copilul pe care îl așteaptă Mara. E al tău. Vei fi tată și mă voi sacrifica să-ți poți crește liniștit copilul. Poate că fiind tată, te vei gândi de două ori înainte să te mai joci cu viața și viitorul cuiva.

  Sofia îi răsucea cuțitul în rană, ca și cum nu era de ajuns că suferea destul în condițiile precare în care se afla. Plângea cu vorbe, dar ea încerca din toate puterile să facă pe dura. Se întoarse să plece, în ciuda faptului că el o implora să-l ierte și să mai rămână puțin.

— Nu te voi ierta în veci! Sunt om, am inimă, trăiesc și mor, fiindcă iubirea nu mai există pentru mine dar pe tine nu te voi ierta...

În spatele ușilor ce Mario le-a închis la loc, Sofia se lăsă pe vine și dădu frâu liber lacrimilor, care nu mai voiau să fie reținute. Mario era singura ei consolare și nu putea sta deoparte.

— Plângi, descarcă-te...