Femeia lui Vaughn

Legături

  Socoteala fraților, nu se potrivea cu cea a sorții. Eli părea asudat deși răcoarea nopții îi învăluia treptat. Mario nu putea să nu remarce starea precară a fratelui său.

— Nu pari să te simți bine...Eli?

Fratele său nu putea nici să mai răspundă. Buzele îi tremurau, iar limba nu voia să mai articuleze cuvintele. Privirea îi sugera că avea să-și piardă cunoștința și într-o clipă, se lăsă moale în brațele fratelui său mai mic. Mario se panică pe moment, apoi își dădu seama că probabil i s-a infectat rana de la umăr și de aceea leșinase. Se aplecă să-l întindă pe jos fiindcă era destul de greu să-l țină sprijinit de el. Ce avea să facă atunci? Râsul bolnav a lui Vaughn nu făcea decât să-i accentueze furia și dorința de a se năpusti asupra lui.

— Acum nu trebuie decât să te împușc și pe tine ca să i te alături și am terminat-o cu voi!

  Mario se ridică în picioare încet.

— N-ai să scapi niciodată cu asta! Hai, împușcă-mă! îl instigă tânărul.

  — Cu plăcere!

Vaughn trase piedica și apăsă pe trăgaci. Mario închise ochii pentru a primi mai ușor gloanțul dacă nu privea cum se îndrepta spre el cu viteza luminii. Împușcătura se auzise destul de tare, dar constată că nu el fusese cel rănit. Oare ratase? Și-a deschis imediat ochii, încât să o vadă pe Sofia cu brațele deschise în fața lui. Se aruncase să-l apere și încasase ea glonțul menit lui.

— Nuu!! strigă lăcrimând și o prinse înainte să se prăbușească la pământ.

  Îi puse capul ei pe brațul său cu grijă. Nici nu își dădea seama că plângea ca un copil cu iubita în brațe. Nu mai era atent cum oamenii lui Eli îl imobilizaseră pe Vaughn, nu mai observa nimic în jurul său, fiindcă pentru el, timpul se oprise în loc. Lumea se prăbușise o dată cu genunchii săi care se izbiseră puternic de cimentul rece.

— Sofia...iubito...murmură el, așteptând un semn din partea ei. Abdomenul îi sângera abundent, încât ar fi trebuit să-și piardă cunoștința imediat, dar ea își folosi cele câteva secunde forțându-se să stea trează, atât cât să-i spună că-l iubește și să aibe grijă de fratele lui.

— N-o să-mi mori..ai înțeles? N-o să-mi mori! Nici tu, nici Eli! N-o să-mi muriți! se trezi el zbierând din toți plămâni, încât atrase atenția tuturor asupra lui.

  Ramon se uita cu regret la Sofia, pe care Mario o ținea în brațele lui.

— E rănită, lăsați echipajele medicale să o transporte la spital, îl rugă Ramon.

Mario tresări, atunci când medicii o ridicau pe fată, pe targă, dar nu-i dădu drumul la mână decât atunci când o urcau în ambulanță. El se strecură cu forța pe lângă medici și se urcă alături de iubita lui.

  Înainte să se închidă ușile, lui Ramon i se păru că Mario își mai revenise puțin.

— Eli va fi bine? întrebă înainte să plece cu Sofia.

— Stați liniștit, domnul Eli va veni la spital pe picioarele sale. E îngrijit în cealaltă ambulanță.

— Bine...e foarte bine...răspunse revenind cu privirea asupra iubitei sale.

  

     Mai târziu, Eli fusese transportat la spital, conștient, pentru a i se administra tratamentul adecvat. În salonul în care fusese condus, intră o asistentă în vârstă ceea ce-l dezamăgise complet. În următoarea clipă se trezi în postura de copil încăpățânat, refuzând să-și ia medicamentele dacă nu apărea asistenta lui dragă, Venus.

  Femeia se simțise jignită la un moment dat, dar nu avu de ales, așa că plecă după tânără să o cheme.

  Eli devenise nerăbdător. Nu-i venea să creadă că se putea gândi la Venus în starea demnă de plâns a fratelui său. Chiar dacă se simțea oribil, avea să o vadă câteva clipe și apoi voia să se ducă la rudele sale.

— Am auzit că cineva e morocănos azi...se auzi vocea suavă a asistentei, încercând să-și mascheze bucuria de a-l revedea.

— Prefer termenul de ...pretențios. V-am promis că mă voi întoarce să vă observ acei ochi frumoși care sclipesc ori de câte ori îi privesc...

  Fata se îmbujoră și îi întinse medicamentele, după care îi pansă rana.

— N-ați fost cu băgare de seamă și rana s-a infectat. Nu se va vindeca prea repede.

— Perfect! Asta înseamnă că ne vom vedea mai des, nu-i așa?

— Dacă țineți morțiș să vizitați spitalul,...ocoli ea un subiect jenant, știind la ce se referea el, dar nu voia să recunoască faptul că și ea dorea să-l mai întâlnească.

— Atunci să nu mai vizitez spitalul des, mă vizitați dumneavoastră acasă, ca să fiu sigur că mă tratez cum trebuie...vă cinstesc și cu o cafea...

— Să iau asta ca pe o invitație?

  Eli îi făcu cu ochiul.

— S-a făcut atunci! Doar să mă asigur că tratați cum trebuie rana...adăugă cu modestie.

— Desigur, de ce altceva?

  Fata îi zâmbi galeș și dădu să plece.

— Bine, atunci, ne mai vedem  pe aici...strigă în urma ei fâstâcindu-se și râse de propriul comportament, când rămăsese singur.

  Când păși pe holul lung al spitalului, Ramon și oamenii săi, îi veniră în întâmpinare.

— Domnule?

— Sunt bine! Cum e Mario? Sofia? Ceva nou?

— E devastat, domnișoara Sofia nu a ieșit din sala de operație și întreabă de dumneavoastră mereu.

  Eli era înduioșat, dar nu lăsă să se vadă acest lucru pe chipul său.

— Voi merge la el chiar acum.

— Domnule? Am auzit fără să vrem...domnul Mario e fratele dumneavoastră?

  Întrebarea îl făcu pe Eli să tacă timp îndelungat înainte să răspundă. Nu mai avea de ce să le ascundă, fiindcă la un moment dat ar fi aflat oricum.

— Da, e fratele meu mai mic...e vreo problemă?

Da, era o complicație, dar Ramon n-avea să menționeze acest lucru fiindcă îi era loial șefului său si n-avea să sufle o vorbă decât dacă Eli însuși ar spune cuiva.

— Nu, deloc domnule, nu-i așa băieți?

Cu toții aprobară și bărbatul zâmbi în fața loialității, precum și a respectului ce venea din partea lor.

— Domnule, ce facem cu Vaughn? Directorul general vrea dovezi și cazul să se claseze cât mai curând.

— Voi rezolva mâine dimineață la prima oră. Acum voi fi alături de fratele meu și de Sofia.