Femeia lui Vaughn

Amor amar

 
   Văzând că nu mai coboară Sofia, Mario urcă sus grăbit și se opri în ușa camerei fetei. Ciocăni o dată, Sofia nu răspunse. Ciocăni a doua oară și ea răspunse un „ Pleacă!” dureros auzului. El credea că ea se schimba, dar defapt, atunci când deschise ușa, fata plângea cu spatele la el, ținând o pernă în brațe.

— Domnișoară... Trebuie să plecăm...Șeful se va supăra rău dacă îl veți face să aștepte, îi zise Mario mult calm în voce.

— Sper să mă omoare, îi răspunse suspinând, semn că n-avea să coboare.

  Mario știa că plânge și chiar dacă i se rupea sufletul văzând-o așa, n-avea de ales. Nu înțelegea ce o rănise atât de tare și credea că e doar supărată pentru că ieșea în oraș cu Vaughn.

— Domnișoară... O strigă din nou Mario. Trebuie să plecăm!

Sofia se ridică în picioare ștergându-și ochii și se apropie de el, privindu-l adânc. O privire insistentă ce-l intimida puțin pe Mario, dar care era atât de dureoasă, încât abia putea să i-o susțină. Aștepta în tăcere să afle ceea ce are de spus, fiind sigur că urma o replică ce avea să-i pună capac.

— De ce mă rănești fără motiv? Ce am făcut greșit? Spune-mi Mario! Ieri eram atât de în regulă unul cu altul și acum brusc, mă respingi. Vreau să știu, și să știi că nu voi pleca și nici tu nu vei pleca nicăieri până nu îmi vei da o explicație! îi zise ea hotărâtă, apoi se strecură pe lângă el și încuie ușa cu cheia, pe care o luă să nu o poată descuia.

— Sofia...oftă Mario cedând în cele din urmă, după ce fusese pus în fața faptului împlinit, nu e nevoie să faci asta! Îți voi spune.

  El se apropie de ea cu doi pași și o apucă ușor de umeri. Ea simți un mic fior de emoție și parcă se îmuie deodată, dar nu făcu nicio mișcare.

— Nu e vina ta și nu ai făcut nimic greșit tu, e doar capul meu sec și inima asta tâmpită a mea... Am decis să păstrăm distanța pentru a nu face vreo greșeală pe care să o regret eu sau tu. Nu e nimic din cauza ta. Tu ești perfectă!

— Mario...de ce greșeală te temi? Ca nu cumva să nu-ți împărtășesc sentimentele?

  Sofia profită de blocajul lui și  de uimirea ce i se citea pe chip și ridicându-se pe vârfuri, își lipi buzele de ale lui cu tandrețe. Mario se lăsă coordonat de mișcările ei, simțind numai fluturi în stomac precum un adolescent. Sărutul nu fusese pasional și nici chinuit, fusese dulce, emoționant și plin de iubire. Când ea se retrase zâmbind, el o strânse în brațe aproape lăcrimând de fericire. Se înțeleseseră din priviri el acceptând atenția ei și reuși să înțeleagă că și ea simte la fel.

— Te iubesc, îi mărturisi ea cu fruntea lipită de pieptul lui, iar el surâse pe deplin fericit.

— Nu credeam că se va întâmpla vreodată miracolul ăsta, îi zise dezlipind-o ușor de el și apucând-o de mâini, se pregătea să o sărute din nou, așa cum își dorea el, în felul său, dar fuseseră întrerupți de  câteva bătăi în ușă, trecându-i de la o stare la alta și aceea de teama de a nu fi prinși.

— Cine e ? întrebă Sofia panicată.

— Sunt Nalla, domnișoară... Ați cerut un suc de fructe, vă amintiți?

— Ăh...du-l la bucătărie că nu mai am timp să-l beau. Ies în oraș cu Vaughn...

— Am înțeles, domnișoară... răspunse servitoarea confuză. I se păru ciudat că nu-i spusese să intre, dar plecă fără interes la adresa Sofiei.

  Mario și Sofia zâmbiră ușurați că scăpaseră ușor de acestă dată și se uitară unul la celălalt, mai emoționați ca niciodată. De acestă dată se priveau cu dragoste. Mario o apucă de obraji și o sărută rapid, punând tot dorul și toată iubirea în acel sărut, ce o făcu pe Sofia fericită.

— Te-aș săruta nonstop și ți-aș vorbi o veșnicie despre cât de fericit m-ai făcut. Acum pot să-ți spun că mi-a fost teamă la început să aflii despre sentimentele mele, fiindcă eram mai mult ca sigur că nu sunt genul tău și că nu m-ai putea iubi, apoi a apărut Eli și spuneai numai lucruri de fată îndrăgostită despre el...nah...eram gelos. Credeam că nu te-ai uita la mine niciodată... Iar acum mi-ai spus așa de senină acele două cuvinte perfecte și neprețuite ce le credeam imposibile din parta ta. Nici nu pot să-ți explic că sunt în al nouălea cer, dar mă și tem că voi cădea zdravăn de acolo...

— Nu-mi pasă! Voi trece peste orice. Dacă aș scăpa de Vaughn, indiferent cum, nu mi-aș dori decât să mă iubești mereu așa de când m-ai cunoscut. Am fost oarbă, n-am înțeles, dar acum știu....

— Întârziem la restaurant...hai să-ți cumpărăm o rochie, zise Mario entuziasmat.

— De ce te bucuri așa că mă văd cu șeful tău? Știi cât aș vrea să fii tu în locul lui?

— Of, știu, dar e o cină inofensivă și va dura cel mult o oră, apoi vă veți întoarce.

— Bine...Oricum nu am de ales, se întristă ea.

— Descuie ușa să plec, dar înainte de asta, asigură-te că nu e niciun privitor din umbră!

— Să mă uit...

  Sofia scoase capul pe ușă după ce răsuci cheia în broască și îi dădu cale liberă lui Mario să plece, apoi se schimbă țopăind de bucurie prin cameră. Trase pe ea o pereche de blugi ciuruiți așa cum îi plac și o bluză neagră semi transparentă cu umerii ușor lăsați. Ieși pe ușă săltând ca o școlăriță veselă și urcă în mașină la Mario.

  Tot drumul, până la buticul cu rochii, s-au privit cu dragoste, ascultând liniștea dintre ei care făcea cât o mie de cuvinte. El își mută mâna de pe schimbător și o luă pe a ei, ducând-o la buze din când în când, făcând o atmosferă romantică ce era umbrită mai mereu de prezența lui Vaughn în viețile acestora.