Kaleidoscope for Serenity Book Club

Concurs Serenity -ll-

Intrare scrisa de Justine_Wexfard  -1315 cuvinte-

            Frigul îi pătrunse până în măduva oaselor, pereții și podeau din piatră nu o făceau să se simtă mai confortabil, iar cătușele din jurul încheieturilor și al gleznelor o ardeau. Se afla de doua zile în bârlogul vraciului Vetamyne, o grotă în munți, unde nimeni nu se încumeta să se avânte, un loc pustiu și auster, numai bun pentru o ascunzătoare. Nu spera că va fi găsită sau că va fi salvată, dar spera la ceva, nu știa la ce, dar aceea licărire era acolo, încălzindu-i sufletul.

            Își sprijini trupul de piatra rece, încercând să facă abstracție de durerea ce o ținea trează și conștientă. Închizând ochii, încercă să se îndepărteze de acele gânduri macabre, pline de sânge; încercă să se depărteze de plăcerea creaturii care venea din haos, distrugere și durere, multă durere. Avea aceste gânduri de când fusese adusă aici și încarcerată, lipsa mâncării și a apei o slăbiseră, lăsând-o pradă creaturii ce devenea din ce în ce mai puternică. Simțea cum bariera ce o ținea ceda, cum se crăpa, cum crăpăturile de pe suprafața ei se întindeau.

            Starea de meditație îi fu întreruptă de sunetul metalic al bocancilor vraciului Vetamyne. Silueta sa osoasă era ascunsă sub pelerina albă, iar lanterna ce o ținea în mână îl ajuta să înainteze prin întunecimea peșterii. Când ajunse în dreptul ei, bărbatul o privi cu repulsie și îi desfăcu cătușele. Trupul ei se prăbuși, nefiind capabilă de a-și susține propria greutate.

             Vetamyne o prinse de braț și o smunci. Fata se ridică cu un geamăt de durere. Strânsoare mâinii lui îi strivea carnea fragedă a brațului. O forță să meargă spre ieșirea din peșteră, fiind orbită de lumina puternică a soarelui.

            Vraciul pocni din degete, o căldură plăcută invadându-i celule. Închise ochii, atunci când își simți corpul destrămându-se și îi deschise când se simți normală, atât pe cât era posibil. Nu mai era în peșteră, ci pe vârful plat al unui munte.

           Se uită împrejur și o săgeată plină de venin îi străpunse inima, erau prezenți toți. Cei în care avuse cea mai mare încredere, cei pe care îi iubise, cei pe care îi respectase; toți o trădaseră. Însă nu asta o rănise cel mai tare, ci ura care era prezentă pe chipurile lor, repulsia ce o aveau în priviri era îndreptată asupra ei, o dărâmaseră. Erau îmbrăcați în roabe albe, cu manșetele și gulerele aurii.

            Bărbatul ce o ținea de antebraț o împinse cu putere spre centrul cercul desenat cu cretă. Se uita în jur și înțelesese, ei deciseseră. Ea va fi cea sacrificată, ea va fi ce care își va da viața pentru ca ei să supraviețuiască. Însă ceea ce nu știau ei e că el nu va permite.

               Scanându-i văzu că erau doar cinci persoane în jurul cercului, iar ceilalți stăteau pe margine, cântând. Cei cinci aveau, fiecare, câte un cuțit ceremonial în mâna dreaptă, un cuțit cu mâner sculptat în os de vrăjitor și cu lama scăldată în sânge de nimfă.

              Căpeteniile au început să înalțe o incantație atunci când ceilalți se opriră din cântat. Își trecură fiecare cuțitul peste pielea mâini stângi, lăsând sângele să atingă pământul înghețat. O dată cu glasurile groase ale bărbaților, sângele își croia drum pe pământul înghețat, luând forma unei stele, fiecare fiind într-unul din vârfurile acestuia, ea aflându-se în mijloc.

             În timp ce ei își continuau vraja, ea simți creatura zbătându-se în interiorul ei. Au enervat fiara ce sălășluia în ea, o simțea, m-ai nervoasă ca niciodată, m-ai puternică. În de-a lungul anilor nu o simțise niciodată în felul acesta. Îi simțea furia și ura ce se năștea în creatură împreună cu puterea ce până acum a fost într-o stare latentă. Brățara ce era încolătăcită în jurul încheieturii începu să o ardă, semn că nu mai rezista mult.

            Căzu în genunchi când fiara se izbise de pereții ce o țineau închisă în interiorul ei. O dată cu izbitura creaturii brățara se rupse, bucățile zburând în toate direcțiile. Se mai izbi o dată în pereții ce o țineau captivă, iar atunci un val de putere izvorî din trupul firav al fetei, făcându-i pe cei prezenți să facă câțiva pași în spate, numai cei prinși în jocul cuvintelor rămânând pe loc. Se înfiorară când venele fetei se înnegriră treptat, devenind proeminente; când ochii alternau între roșul demonic și căpruiul șters.

             Unii dintre ei erau înfricoșații, alții erau fascinații. Nu m-ai văzuseră o asemenea demonstrație de forță de pe vremea străvechilor. Cei care au trăit în acea eră și au supraviețuit văzură ceea ce mulți ignorau. Nu era o demonstrație de forță, era începutul sfârșitului lor. Ceea ce fata avea în interiorul ei era un monstru ce fusese încătușat cu un motiv.

           Simțea privirile celor prezenți, unii se bucurau că nu au fost copii lor, unii erau indiferenți, iar unora le era milă; însă pe ea nu o ajuta cu nimic aceste sentimente. Ceea ce simțea în interiorul ei era mult mai intens și distrugător.

             Încercă să țină aceea putere în ea, însă pielea începea să i se crape, crăpăturile devenind din ce în ce mai mari. Vetamyne, văzând ceea ce se petrece cu fata scoase un pumnal cu lama curbată, ce lucea. Intrând în pentagramă el îi lăsă pe compatrioții săi să se descurce cu vraja. Ridică mâna și îi străpunse pieptul fetei, înjunghiindu-i inima. O dată cu această ultimă barieră căzută creatura scăpă, aruncându-i pe toți câțiva metri în spate.

              O siluetă întunecată se metamorfoză lângă trupul tinerei. Înaltă cu membrele sale lungi ce se termină cu ghiare mari și curbate, sângerii; era înfricoșătoare. Se uită la tânăra ce îi fusese închisoare și la cei are îl eliberase, zâmbi, lăsând la iveală dinți ascuțiți, gata să le sfâșie carnea fragedă.

             —Proștilor,voce hârșâită a creaturi făcu ca țipetele femeilor să înceteze. A-ți făcut pactul cu diavolul, însă a-ți dat de creatorul său; haosul însuși, râsul lui macabru îi făcu să se înfioare.

             Vetamyne, fiind cel mai aproape de el îl atacă, înfipse un pumnal în pieptul creaturii în timp ce șoptea cuvinte neînțelese. Râzând, își scoase pumnalul din piept și îl aruncă. Îl prinse cu o mână de gât, ridicându-l câțiva centimetrii deasupra pământului. Îl absorbi magia și sufletul, sleindu-l de puteri e vraci și lăsându-l fără suflare, cu mâna liberă îi smulse inima din piept, luând o gură din ea aruncă trupul neînsuflețit.

             Privindu-i cu repugnă pe oamenii înfricoșați, trupul i se modifică, luând o formă umană.

             —Bun venit în iad!

             O dată cu cuvintele sale cerul deveni sângeriu, vântu începu să bată, iar un portal luă formă, pe el venind sute de creaturi întunecate. Unele aveau aripi, unele aveau țepi otrăvitori, unele erau mici, altele colosale, toate erau diferite una de cealaltă, însă aveau toate aceeași poftă de sânge și distrugere.

              Magii prin aroganța lor au adus iadul pe pământ, jucând după planul pus la cale de Helvetin timp de multe secole.

***

              Își simțea trupul ușor. Se scufundă în acea oază de liniște, în acel abis care o primea cu brațele deschise. Se simțea lipsită de orice putere, ar fi vrut să deschidă ochii, dar nu putea, ar fi vrut să-și miște mâinile, dar trupul îi era înțepenit. Nu putea face nimic să-și schimbe soarte, va pluti în acel abis al disperări, se va adânci în el până nu va mai avea scăpare.

             Își simți trupul se dezasamblează și reasamblează la loc. Un proces dureros.

             Înainte să se afunde în acel abis pentru totdeauna, simți cum ceva se înfășoară în jurul trupului ei, trăgând-o din acea întunecime.

             Deschise ochii, simțind două brațe puternice strângându-se în jurul ei. Se uită la bărbat și fu uimită de frumusețea sa, trăsăturile sale demne de un prinț, părul negru ca tăciunele în combinație cu ochii săi căprui îi dădea îți tăia respirația.

             —Tu ești nu-i așa? întrebă, cuibărindu-se în brațele sale protectoare.

             —Unicul și inegalabilul, răspunse Helvetin blând. 
        
             O dată cu cuvintele lui Ira adormi.