Kaleidoscope for Serenity Book Club

Lucrarea 2 Concurs de Crăciun

                    Lucrare scrisă de BiancaSelenaV

                                                O altfel de moștenire

În antreul din salonul mare al conacului, bradul fusese deja împodobit cu sute de funte sidefate și luminițe calde, ale căror strălucire parcă aducea soarele între pereții groși și reci din piatră ai vechii locuințe a familiei Bjerk. Mirosul proaspăt al acelor de brad era o splendoare, iar muzica festivă se putea auzi din orice colț al parterului.
—Freyjaaa, oh, Freyjaaa, unde te-ai ascuns obrăznicătură mică? se auzi o voce stridentă de femeie, stropită cu un strop de amuzament.
Muzica începu să se audă din ce în ce mai tare, iar glasul femeii se făcu în scurt timp neauzit.
Pași mărunți și desculți traversară salonul, marmura simțindu-se rece pe tălpile tinerei domnișoare cu părul negru ca gândurile morții. Un râset puternic se auzi din spatele sculpturii din alabastru ce înfățișa o femeie ce-și acoperea sânul gol cu mâna dreaptă. Tânăra se sprijini de soclul prăfuit și chicoti în palma-i asudată.
—Freyja, tu chiar nu vrei să mai vină Moș Crăciun? o dojeni aceeași voce de femeie.
Strecurându-și un ochi gri peste curburile sculpturii, fata reuși să o vadă pe mătușa ei, îmbăcată la fel de plictisitor ca întotdeauna, aceleași combinezoane roșii și aceeași pieptănătură într-o parte care o făcea să pară venită din trecut. O pereche de ochelari cu lentile subțiri și rame aproape invizibile îi stăteau pe vârful nasului, făcând-o să pară și mai inabordabilă decât era.
—Moș Crăciun nu există, zise tânăra de după statuie după ce muzica se opri.
Vocea ei răgușită se ridică în sus cu ecou și până ca mătușa ei să-și dea seama de unde vine, Freyja își făcu apariția de după femeia bătută în piatră, îmbrăcată în cămașa ei de noapte, atât de subțire, încât în lumina lumânărilor, i se putea zări foarte ușor culoarea pielii.
—Ce cauți trează la ora asta?
Mușcându-și buzele, Freyja ezită să răspundă pentru că adevărul era că habar nu avea ce căuta în salon. Era ca și cum ceva a tras-o afară din pat și a suflat viață în ea. I se întâmpla adesea să se trezească în locuri nepotrivite, la momente ne potrivite, însă punea totul în seama coșmarurilor pe care le tot avea de mică. Mai niciodată nu se bucurase de un somn odihnitor, iar momentele acelea de rătăcire erau doar o consecință a multor ani de neliniște.
—N-am avut somn și am vrut să văd luminițele, minți fata cu lejeritate.
Judecând după mina circumspectă a mătușii, minciuna Freyjei nu trecu neobservată, însă o lăsă așa.
—Mai stai un pic atunci și după aceea du-te la somn. Mâine e o zi mare, îi zise mătușa urcând scările spre camera ei.
Freyja rămăsese în fața bradului de Craciun, luminile jucând dansuri elegante în ochii ei albaștri. Auzi din nou vocea aceea care îi striga numele în gând. Nu suna ca o voce pământească și oricât de mult și-ar fi dorit Freyja să o poată asemăna cu ceva, nu putea să reușească. De parcă nu exista sunet pe care să-l fi auzit vreodată și care să semene cu felul în care el îi striga numele.
Freyja...
Sufletul fetei se învârtea haotic în pieptul ei, prins într-o bulboană întunecată și rece. Își simțea mâinile și picioarele înghețate ca și cum stătuse toată ziua în zăpada ce nu contenea să mai cadă de două ceasuri.
Când își întoarse privirea spre holul ce ducea spre biroul tatălui ei, vocea se auzi mai tare și mult mai ispititoare. Într-un mod bizar, Freyja simțea că nu era bine să-i dea ascultare și mușcă din buzele-i palide până când simți gustul sărat al sângelui. Vocea îi înțelegea sfiala, dar nu contenea să o strige pe nume și să o cheme la ea.
Dorind să se îndepărteze, Freyja se duse la fereastră și privi spre pădurea de brazi ce strălucea verde, apoi albastră, sfârșind a fi mov și apoi roșie. Dincolo de ea se afla orașul Rovanimeni ce lumina împrejur ca o torță în întuneric. Tot pământul se scălda în căldura colorată a aurorei boreale, ale cărei cărări păreau poduri ridicate în cer de către zei, poduri pe apă ce șerpuiau în ritmul valurilor.
Freyja...
Își întoarse din nou privirea spre birou. Oricât de mult și-ai fi dorit să ignore chemările, trupul ei deja le dădu ascultare, pașii alunecându-i pe podeaua rece în drum spre ușa mare din lemn de brad a biroului. Nu se aflau prea multe acolo, doar rafturile pline de cărți ce capitonau pereții dădeau biroului un aer încărcat.
În căutarea aurorei australe...
Freyja nu înțelegea ce-i spunea vocea și pentru câteva momente se întrebă dacă nu cumva își imaginează toate astea. Măsură camera de la un capăt la altul și citi câteva titluri fugitiv, însă nimic care să-i dea de înțeles ceva.
Freyja...
—Ce vrei de la mine? Cine ești?
Îmi pierd mințile, își spuse tânăra în gând, sprijinindu-se de bibliotecă.
I se făcuse frig și poate era mai bine să se ducă la somn, dar atunci când deschise ochii, zări o carte cu coperți albe și cartonate pe care scria mărunt În căutarea aurorei australe, stând chiar în fața ochiilor săi.
—În căutarea aurorei australe... Ce-o fi... zise trăgând cartea de pe raft, însă un scârțâit asurzitor o întrerupse.
O parte a bibliotecii se afundă în perete, iar inima Freyjei bătea atât de tare, încât sunetul ei acoperea zgomotul făcut de ciudatul mecanism. Chiar dacă nu avea nici cea mai mică idee despre ce era de făcut, tânăra împinse mobila care alunecă silențioasă pe podea și când crăpătura deveni suficient de încăpătoare, se strecură pe partea cealaltă, iar ce văzu, o lăsă fără suflare.
Pereții erau înalți și lucioși de parcă fuseseră sculptați în gheață, iar tavanul se odihnea pe patru coloane făcute din același material ciudat, deloc rece la atingere sau cel puțin nu la fel de rece pe cât își imagina tânăra. Podeaua era și ea lucioasă și alunecoasă, iar Freyja se gândi că poate așa ar fi trebuit să arate palatele de gheață la care visase în copilărie.
Freyja...
Vocea îi trecu pe lângă urechi, iar tânăra îi simți dulceața respirației.
—Cine ești? urlă, iar glasul ei se frânse de coloanele infinite ale încăperii.
În mijlocul coloanelor se odihnea un catafalc făurit parcă din cleștar în care lumina se răsfrângea, ieșind colorată din tăieturile materialului. O dorință necurată se strecură în sufletul Freyjei și simți din nou gustul amărui al vinovăției, însă chemarea era mult prea dulce ca să-i poată ține piept. Inima îi bătea în continuare cu putere și uită în scurt timp și să mai respire.
Pe catafalc se odihnea o cutie din lemn alb, un fel de sicriu, așa cum mai văzuse în rarele ocazii în care fusese la înmormântări. Frica își înfipse adânc gheara în sufletul Freyjei, însă curiozitatea îi ștergea broboanele de transpirație de care i se lipiseră câteva fire de păr și îi dădu curaj să înainteze.
Făcu un pas, urmat de altul și nici măcar nici asta nu se auzea în acea liniște de mormânt. Fiori reci îi traversau spatele, iar când se apropie suficient de aproape de sicriu, simți un gust ciudat în gură și pentru un moment, Freyja avu impresia că o să verse tot ce a mâncat la cină.
Dincolo de capacul transparent, un bărbat cu tenul de un albastru pal și părul lung și alb își ducea somnul de veci, fără să pară că ar fi trecut vreo zi de când a închis ochii.
Gura Freyjei se schimonosi uimită, iar lacrimile îi înțepară ochii.
—Cu-cum? se întrebă ținându-și palmele căuș peste buze.
Groaza îi împietri sufletul și membrele, iar liniștea deveni în scurt timp asurzitoare și prea greu de suportat.
Aruncă din nou o privire bărbatului și deși fața sa era intactă, hainele îi erau prăfuite și nepotrivite secolului în care se aflau.
—Tu mă strigai? Cum ai putea să mă strigi? Cine ești? aproape că zbieră tânăra.
Mii de întrebări îi treceau prin minte, cea mai arzătoate fiind de ce familia păstrează un cadavru în casă și dacă acela era într-adevăr un cadavru, de ce nu putrezise?
—Cine ești? întrebă în van Freyja cu mâinile sprijinite de catafalc.
Cu ochii plini de lacrimi aceasta observă o inscripție mică pe capacul din sticlă, exact acolo unde creștetul bărbatului se oprea.
Aici se odihnește Midir, ultimul din neamul său
Fiu al zăpezii și al neputinței călău
Fiu al nordului și protector al luminii
Apărător al celor slabi și salvator al pieirii
Aici se odihnește Midir, nu-i deranja odihna
Lasă-l în amintiri, nu-i sfărâma tihna.
—Midir? se întrebă cu voce șoptită tânăra.
Lacrimile i se uscaseră pe față, iar pielea o strângea în șanțurile pe care acestea le făcuseră. Fără să știe de ce, simțea familiaritate în chipul osos și lipsit de viață care ședea pe perna sidefată.
—Freyja? se auzi o voce de bărbat.
Tânăra tresări, iar inima ce-i gonise ca o apucată până atunci se opri din a mai bate. Tot ce rămăsese acolo, era un țiuit strident în urechi, o pereche de mâini reci ce se odihneau pe capacul de sticlă al sicriului și sunetul respirației ei nebunești.
—Freyja, ce cauți aici? Cum ai reușit să intri? întrebă bărbatul apropiindu-se de ea.
—M-a chemat, tată. El, Midir, cred că el m-a chemat, zise Freyja, realizând că e o prostie să creadă cu un mort i-a strigat numele, însă nimic din toate acelea nu aveau oricum niciun sens.
Bărbatul înaintă și mai mult, lumina dezvelindu-i trăsături de bărbat trecut bine de patruzeci de ani, cu o barbă deasă și grizonată ce încadra o față ce fusese frumoasă cândva, însă acum era trasată de riduri fine, un pic mai deschise la culoare decât restul tenului.
—N-am vrut să afli așa, Freyja. Îți jur, fiica mea, îi zise bărbatul cu voce gravă și tremurândă.
—Ce să aflu, tată? Ce înseamnă toate astea? întrebă Freyja cu disperare în glas.
Simțise toată viața ei ca ceva lipsește, că ceva sau cineva o va face întreagă într-o zi și îi va da un sens, îi va da o menire. Poate era faptul că de cele mai multe ori se simțea singură în casa aceea mare de când mama ei a murit sau poate că nu era niciodată cu cineva când luminile nordului își făceau apariția.
—Freyja, știi că în fiecare legendă există un sâmbure de adevăr?
Fata dădu dezaprobator din cap, dezlipindu-se de sicriu și simțind nevoia să se așeze, în lipsa vreunui scaun, se așeză pe jos. Tatăl ei o urmă, oasele genunchilor trosnindu-i cu putere atunci când luă loc lângă ea.
—Familia noastră a avut o menire cândva. O menire măreață și anume să aducă bucurie în sufletele copiilor în ajun de Crăciun. A fost o onoare deosebită să purtăm an de an acea misiune și de la noi a pornit legenda...
Tatăl ei se opri și luă o gură de aer. Ochii Freyjei erau mari și plini de jind ca ai unei căprioare. Înghiți în sec și-și făcu curaj să vorbească.
—Te referi la... legenda lui Moș Crăciun? întrebă cu glasul tremurând.
—Da... Știu că sună nebunesc, dar... A fost adevărat. O perioadă, după care oamenii au preluat obiceiul și s-au ocupat ei în continuare de ceea ce noi n-am mai putut să facem. Cine a putut... vremurile erau extrem de grele.
Freyja își scutură șocată capul, împrăștiind în jur un vag miros de flori de portocal și săpun. Mintea ei nu putea să proceseze vestea, așa că dădea târcoale gândului ca un turist într-o grădină zoologică, fără să-l poată atinge cu adevărat.
—Vrei să spui că sunt urmașa lui Moș Crăciun? își duse mâinile la cap, proptindu-și fruntea albă de degetele arătătoare.
—Într-un fel. Eram mai mulți implicați, mult mai mulți, iar toată magia era făcută de ei, zise tatăl Freyjei, înclindându-și capul spre sicriu.
—Cine e el? puse Freyja întrebarea ce-o măcina.
—El este Midir, ultimul elf al nordului. Să ne pregătim pentru Crăciun era o treabă ce dura tot anul. Pe măsură ce timpul trecea, tot mai mulți elfi au venit în Rovanimeni ca să ne ajute. Sătenii nu au suportat prezența lor, o rasă care nu se asemăna cu ei, o rasă pe care nu o puteau accepta, așa că s-au revoltat și au început să îi vâneze ca pe lupi. Mulți au pierit, iar noi n-am mai putut să ne pregătim la timp, așa că odată cu elfii, a murit și Crăciunul. În vremea marelui îngheț, Midir s-a culcat lângă un lac și de atunci n-a mai deschis ochii. Strămoșii noștri l-au luat și l-au pus în acest sicriu peste care ai dat tu astăzi, jurând să apere singura dovadă că ei au existat cândva, singura dovadă a nedreptății care le-a fost făcută pentru că vezi tu, fiica mea, nu copiii au pierdut atunci, nu spiritul lor a fost ucis, ci spiritul acestor creaturi care n-au avut decât respect pentru noi și copiii noștri.
În capul Freyjei încă se mai auzeau cuvintele tatălui ei și probabil că n-avea să le uite niciodată. Știa cu certitudine că după aceea zi, viața ei nu va mai fi niciodată la fel, însă ce nu știa era felul în care avea să fie afectată. Nu știa nici măcat ce să simtă, în afară de șocul ce-i cuprinsese fiecare nerv din corp.
—Știi de ce mă strigă? L-am auzit cum m-a chemat, bâigui Freyja.
—Te cheamă pentru că sunteți legați prin destin, așa cum vor fi și copiii tăi și cei ce vor urma după. Te cheamă pentru că ai sufletul pur și undeva în sufletul tău există magie și credință, iar asta e ce le dădea viață. Eu nu-l mai aud demult, dar încă-mi aduc aminte vocea sa. E la fel de feerică așa cum mi-o amintesc? întrebă tatăl ei cu nostalgia plutindu-i în privire.
Pentru prima oară în acea seară, Freyja zâmbi dezvelindu-și dinți mărunți și albi.
—N-am auzit niciodată ceva mai frumos, îi răspunse sincer.
—Acum că știi, e și de datoria ta să-i păstrezi în amintire și să duci o parte din munca lor mai departe. Nu ai nevoie de un elf ca să aduci bucurie celor care au nevoie de ea și nici atunci când ai de ales între a spune o vorbă bună sau una rea.
Freyja își strecură mâinile în jurul gâtului bărbatului și îl strânse cu putere în brațe, iar undeva departe, aurora boreală strălucea mai puternic ca niciodată, primind a nouă fiică a nordului în sânul lor.
Pe măsură ce crescu, Freyja nu a fost ferită de dispreț, de supărare sau dezamăgire, dar mereu când se găsea în fața unei alegeri, se gândea că nu avea nevoie de un elf ca să aleagă potrivit și deși anii veniseră și trecuseră peste ea, nu era Crăciun în care femeia să nu audă vocea cristalină a lui Midir și chemarea sa eternă din camera de dincolo de bibliotecă.