Kaleidoscope for Serenity Book Club

Intrarea 3

 IUBIRE PIERDUTĂ

_IrinaMaria_55

Tot ce iubea la bărbatul ăsta nu avea legătură cu frumusețea sau cu faptul că era o ființă de care se simțea atrasă, ci era vorba de calitățile sale de bun samaritean și acelea de încredere în sine pe care le voia foarte mult și ea să le dețină, dar din nefericire asta era ceva imposibil. Credea cu tărie că iubirea ei ar putea triumfa, că ar putea pentru prima dată să fie cu adevărat fericită, dar privind spre ochii săi negri asemenea unui corb, avu un sentiment ciudat, de gol, de parcă se va întâmpla ceva groaznic. Nu intenționa să știe ce planuri avea pentru ei, poate era ridicol să considere asta, dar ea fusese învățată să se gândească doar la cei mai rău.

Anticipase totul până la cel mai mic detaliu, dar privirea cu subînțeles ce i-a aruncat-o Myles, a făcut-o să se dea cu câțiva pași înapoi, nevrând să-i spună chiar acum defectul și secretul ei cel mai mare, un lucru întunecat ce ar putea să o conducă spre o viață ștearsă fără pic de fericire. Nu-și dorea pentru ea o astfel de destin, așa că încercă să fie calmă, sperând la ceva cu totul nou pentru ea.

Ce vrei să-mi spui? Întrebă Kaydence cu glasul frânt de teamă.

În acel moment, Kaydence îi luă mâinile sale bătătorite în palmele sale mici și catifelate, dându-i tăria necesară să continue și să-i vorbească odată despre motivul pentru care ceruse să o vadă atât de repede și atât de devreme. Vremea era frumoasă, de asta ea se afla în mare, nu pentru că era o sirenă și că se simțea în elementul ei în apă. Totul devine din ce în ce mai greu pentru ea, mai ales că știe că odată ce i-ar afla secretul, ar pleca lăsând în urmă o inimă frântă ce nu există un leac pentru boala ei. Sirenele iubeau odată în viață, iar iubirea aceea mereu va dăinui în inimile lor, așa era și Kaydence, iar asta nu avea leac.

De ce nu ieși din apă, că să putem vorbi liniștiți? Propuse el cu o urmă de zâmbet, dar Kaydence chiar crezu că el chiar Meduza, cea ce avea puterea de pietrificare cu o singură privire.

Nu știa ce să-i răspundă, pur și simplu era împietrită, nu putea mișca niciun deget, nici măcar un amărât de mușchi. Nu putea să iasă, nu avea voința necesară de a-i arăta cine era cu adevărat. Despărțirea lor ar fi fost inevitabilă, iar ea încă nu voia asta. Ea își dorea să mai aibă câteva clipe cu el, să-i mai audă vocea care se asemăna cu cea al lui Eden.

Mă auzi, iubito? Spuse scoțând-o din starea de reverie.

Dintr-odată fu îmbrățișată de el, chiar cu riscul de a se uda. Ea privi în jos la mulțimea de oase putrezite, acele lucruri ce i-a adus doar vorbe respingătoare, niște răutăți cum nu i-a fost dat să vadă printre peștii ei, persoanele pe care odinioară i-a crezut familia sa. Myles nu era el cel inuman, ci ei. O lacrimă se scurse din ochii săi.

— Te aud, îi spuse surâzând ușor. Ce voiai să-mi spui?

Myles își dădu seama că nu voia să iasă din apă, știa că aceasta iubea apa foarte mult. Dacă în apă s-au întâlnit, atunci ar fi de preferat ca și acolo să-și vorbească pentru ultima dată. Durea, durea a naibii de tare. Myles nu cunoscuse un chin mai mare decât aceea de a se despărți de persoana iubită, dar nu avea de ales. Niciodată el nu a putut să decidă, însă spera ca măcar acum să fi putut alege, dar era condamnat că altcineva mereu hotărască pentru el.

Relația noastră trebuie să se termine aici, îi spuse încercând să nu verse lacrimi amare, dar când își auzi tonul ca un tăiș folosit pentru a-i zice asta, voia să-și dea vreo câteva palme ca să se trezească și să încerce să-i glăsuiască altfel, dar răul era deja făcut.

Kaydence doar privi în gol, nespunându-i ceva. Sufletul lui era rupt în bucățele, nu avea habar ce gândea, ce sentimente o încercă acum, știa doar că era o situație disperată. Trebuia cât mai repede să rupă legăturile cu ea, înainte ca ceilalți să o găsească și să o distrugă, cum a făcut cu toți oameni pe care î-a iubit și care au dispărut cât ai bate din palme.

De ce? Îl întrebă, simțind cum cade într-un abis fără sfârșit, de unde nu se putea întoarce.

Se așteptă la probleme, chiar și la asta se așteptă, dar durerea nu devenise mai mică, ci se accentuă. Îi venea să urle, să-l scuture, să-i odată motivul pentru care renunță la iubirea lor. Orice motiv ar fi avut, nu ar fi făcut să dispară faptul că acum suferă de boala de care sirenele nu pot scăpa: o inimă frântă.

Se sforță din răsputeri să nu le permită lacrimilor să iese la suprafață și să-i arate lui Myles cât de slabă era, slăbăciunea ei cea mai mare fiind chiar el și iubirea pe care i-o poartă. Își șterse cu podul palmei stropii de apă ce au apucat să prelingă, așteptându-i răspunsul, dar el refuză să o privească, cercetând mâinile sale împreunate.

Pentru că sunt nevoit, îi replică.

Auzindu-i cuvintele spuse fără emoție, răbufni într-o furie pe care rar o avea.

Îți pune cumva cineva pistolul la tâmplă? Îl chestionă, din ochii săi ieșind lacrimile pe care a încercat să le oprească.

Am spus că s-a terminat! Strigă chiar în fața ei, sperând să o sperie și cum nu se întâmplă asta, el își trase mâinile din ale ei ridicându-se de pe sol, plecând cât mai departe de ea.

Adio! Îi șopti încet.

Imediat ce ieșise din raza să vizuală, Kaydence izbucni în lacrimi, neputând la un moment dat să respire. Spasmele erau numeroase și deranjate. Nu se putea opri, plânsul ei era ca o simfonie pentru urechile ei. Își apăsă mâna pe inimă, simțind cum aceasta bătea neîncetat și repede. Fața îi era udă, inima îi era distrusă, iar ea știa cu certitudine că niciodată nu va mai fi la fel, boala o să o transforme în cineva complet străin ei, o persoană demnă de milă.

Intră în apă adâncă a mării și se îndreptă spre locul unde mai mereu se simțea că acasă, iar acolo nimeni și nimic nu putea să o rănească. Gândindu-se la acasă, ea se gândea și la un eleșteu, nu avea habar cum de i-a venit în minte acest cuvânt, dar zbura prin gândurile sale cum a zburat și Myles din viața ei, asemenea unei păsări călătoare.

Nu voia să mai trăiască, voia pur și simplu să moară, dar când își puse mâna pe burtică, simțind mișcările copilului ce va avea o evoluție mai bună decât a ei, se gândi că pentru acest suflet ar putea să treacă și prin foc, doar că el să fie bine și sănătos. Trecu printr-o catacombă, cum îi spunea ei acestei peșteri acvatică ce era plină de sălcii.

Tot corpul îi era într-o continuă lamentație, și credea cu tărie că mereu va fi așa, chiar și când copilul se va naște și o să-i dea o picătură de fericire și un motiv bun de a trăi. Era într-o stare deplorabilă de dezolare, chiar dacă a încetat să plângă, asta nu însemna că tortura dispăruse cum și-ar fi dorit să se întâmple.

Își privi tărâmul cu un zâmbet slab, spunându-și că mereu va fi prea bună să fie cu cineva, și prea nepotrivită ca cineva să o iubească, dar aici jură că copilul ei nu va trăi o așa soartă, el va fi fericit și iubit, iar când dragostea o va întâlni, Kaydence avea de gând că măcar dragostea copilului ei să triumfe, dacă a ei nu a putut. Și cu asta spuse, se îndreptă spre locașul unde dormea, spre o viață plină de suferință.