Kaleidoscope for Serenity Book Club

Textul 3 ~Concurs aniversar

           -bich- Daniela

Amara privea plictisită jocul fluturilor, gândul fiindu-i departe. Nimic nu-i mai aducea fericirea, nici soarele strălucitor, nici cerul senin, nici măcar trilul păsărilor. Filmul i se derula în alb negru, însă avea creierul mult prea amorțit pentru a-i mai păsa. Se scălda în această stare de cinci ani, însă părea a fi o eternitate.
Când avea douăzeci de ani, părinții o obligaseră să se mărite cu un bărbat bogat și plictisitor, ce nu știa cum să-și iubească tânăra soție. Ea crezuse ca odată măritată, viața ei va fi roz și plină de puf. Deja visa că va fi înconjurată de lux și se va trezi în brațele unui soț pe care-l găsești doar în filme. Dar, sărmana nu știuse că abia atunci începea calvarul.
Imediat după nuntă, soacra ei îi ținuse o predică cu toate regulile vilei și cu tot ce trebuia să știe despre familia Lacoh. Trebuise să spună adio distracției și să încerce să le fie pe plac noilor rude. Nici măcar unul nu ezita în a o critica pentru cea mai mică greșeală. Fred, soțul ei, era mereu indiferent la răutatea ce îi rănea soția. Pretextul veșnic era că nu avea timp pentru astfel de drame din cauza muncii.
Spera să rămână însărcinată, iar copilul ce se va naște să-i unească pe cei doi. Domnul, nefiind de partea ei, nu o binecunvântase cu nici un prunc. La doi ani de căsnicie păcătuise, dorindu-și moartea lui Fred, dar uite-l aici, semnând un teanc de contracte.
Oftând puternic, intră în casă și bătu la ușa mare din lemn lucios.
— Fred, voi pleca la o plimbare prin parc. Nu mă aștepta și aș fi recunoscătoare dacă nu m-ai suna măcar două ore. Simt cum mă ia amețeala dacă mai stau mult închisă în casă, spuse femeia pe un ton neutru și plictisit.
— Dacă nu te simți bine, mai bine ai pleca la spital, mormăise, fără a se sinchisi măcar să arunce o privire spre Amara.
— Nu e atât de grav și de când îți pasă atât de mult de starea mea de sănătate? Întrebă femeia, în timp ce-și aranja părul în oglindă.
Răspunsul întârzia să apară, ceea ce înseamna că nu va mai veni vreodată. Amara, deja obișnuită cu discuțiile neterminate, își luă geanta și ieși pe ușă. Pe parcursul plimbării ei, privise geloasă cuplurile fericite, ce se țineau de mână și se sărutau cu multă pasiune.
Obosise de la mers pe jos pe aleile aglomerate. Se așeză pe cea mai apropiată bancă și era recunoscătoare pentru umbra ce o învălui, putând să răsufle ușurată și să-și șteargă transpirația ce se depuse pe frunte. Iubea vara, dar detesta transpirația și obrajii care se înroșeau de la căldură.
Privirea îi fusese atrasă de un băiat ce părea, nu cu mult, mai tânăr decât ea. I se părea atrăgător, cu toate că, de obicei îi displăceau băieții roșcați. Era de părere că lui îi stătea bine și-i scotea ochii albaștri cenușii în evidență.
Băiatul simțindu-se privit, își dezlipi ochii de la ecranul telefonului. Ambii se priveau de parcă ar fi văzut pentru prima dată oameni și se analizau amănunțit. El clipise de parcă abia ieșise dintr-o transă și își ceru scuze de la femeie, crezând că o jignise într-un fel. Amara îi urmărea buzele ce se mișcau și se imagina mușcându-le și sărutându-le. Când își reveni în simțiri, el nu mai era deja acolo.
— Păcat... șopti, doar pentru ea.
Gândul îi stătea doar la acel chip angelic și masculin totodată. Spera să-l mai poată vedea, la acest gând inima bătându-i nebunește. Probabil asta era dragostea la prima vedere, despre care citise de mică. Nu crezuse niciodată în ea, dar acum era ferm convinsă de existența acestui fenomen.
În zilele ce urmară, Amara era total opusul femeii de odinioară. Acum râdea chiar și la glumele seci ale soacrei sale, nu ezita să iasă din casă, iar hainele în culori închise fuseseră înlocuite cu cele în culori țipătoare. Până și mesele în familie i se păreau suportabile. La început toți se întrebau ce e cu ea, născându-se tot felul de teorii. După o săptămână nimeni nu o mai băga în seamă, fiind deja obișnuiți cu toanele ei.
Seară de seară ieșea și-l privea de la depărtare pe roșcat. Cu o astfel de rutină, timpul trecuse fără să-și dea seama. Acum toamna i se părea cel mai frumos anotimp, frunzele ruginii îl incadrau perfect, părând ca desprins dintr-un tablou. Cu părul roșcat și ploaia de frunze, ai putea crede că totul e doar un vis. Amara se ciupise de multe ori, confirmându-și ca tot ce se întâmplă era real.
În horoscopul din acea zi fusese scris că va avea noroc în dragoste și în planurile formate până acum. Nu era superstițioasă și nu credea în mesajele scrise în stele, dar acea veste îi ridicase substanțial dispoziția și-i dăduse curaj. Acum era ziua când avea să vorbească cu el și să-l invite la o cafea. Se simțea vinovată din cauza adulterului ce avea să-l comită, dar ezitarea era repede înlocuită cu imaginea lui. Azi va fi marea zi când îi va afla în sfârșit numele și-i va auzi vocea.
Ieși cu capul sus și se îndreptă cu pași hotărâți spre locul lor, așa cum îi plăcea ei să-i spună. În drumul spre destinație, își formase un întreg scenariu în cap. Spera să nu iasă un haos întreg, iar cea mai mare dorință a sa era ca el să nu știe cine e ea. Credea că dacă el va ști că e măritată, nu-i va acorda nici o șansă.
În momentul când el îi apăru în vizor, curajul i se risipi ca fumul în zilele cu vânt. Își uitase o mare parte din replicile pregătite anume pentru acel moment. Inspiră și expiră. Se postă în fața lui și încercă, timidă, să înceapă o conversație:
— Bună...
— Salut, băiatul răspunse, evident, luat prin surprindere.
— Îmi e cam frig. Ce spui dacă am merge amândoi să bem o cafea fierbinte în localul Coffee's Lovers? întrebă femeia, plină de speranță.
— Sună bine, dar habar nu știu cine ești, iar mama a spus să nu vorbesc cu străinii.
Râseră la gluma spusă, atmonsfera distingându-se. Amara se gândea dacă ar fi mai bine să se prezinte cu numele de dinaintea nunții sau cel actual. Decise că ar fi mai bine să uite pe moment de numele dobândit cu ajutorul mariajului.
— Mă numesc Amara Silar. Acum că știi cine sunt, aș fi recunoscătoare să-l aud și pe al tău.
— Sunt Elliron Arai. Încântat de cunoștință. Sunt curios de ce o femeie atât de frumoasă ca tine dorește să facă cunoștință cu mine, spuse, având un zâmbet jucăuș așternut pe față.
— Să spunem doar că ai avut norocul ca ochii mei să te remarce tocmai pe tine dintre atâția oameni. În plus, mă plictiseam îngrozitor, iar cafeaua nu are aceeași aromă când o bei singur.
În cele două ore în care discutaseră, aflase o mulțime de lucruri despre el. Iubea muzica și tot ce era legat de mașini, cel mai mare vis al său fiind să câștige Cursa Internaționala de Mașini, dar până atunci mai avea mult de lucru. Spre marea uimire a Amarei, Elliron era mai tânăr decât ea cu cinci ani, dar asta nu o deranja, întrucât părea mai matur în unele privințe. Dacă-i priveai de departe, puteai crede că sunt de-o vârstă.
După seara magică, care trecu ca vântul, Amara plecă acasă, aproape țopăind. Întâlnirea merse mai bine de cât își imagina, iar speranța că va mai fi și o a doua oară era mai vie ca niciodată. Acum, și noaptea i se părea mai luminoasă, iar stelele parcă o felicitau pentru victoria obținută.
Evident, au urmat și alte întâlniri, care i-au apropiat pe cei doi din ce în ce mai mult. În prima săptămână de relație, Amara avusese o mulțime de coșmaruri. Îi era frică de momentul când Fred va afla de relația, pe care soția sa o avea pe la spatele lui. Însă, îi era și mai frică ca Elliron să nu afle că e măritată, astfel fugind de ea. Orele petrecute cu iubitul său o făcu să uite de griji, până se obișnuise cu ideea adulterului.
În seara când făcuseră pentru prima dată dragoste, Amara se simți în sfârșit femeie. Își dorea ca acele momente să fie interminabile. Pentru prima dată în viața ei de adult, nu-i fusese greață să fie atinsă de un bărbat. Acum, era recunoscătoare Celui de Sus pentru indiferența soțului, deoarece nu observa repede schimbările suferite de soție.
Însă, ca în orice film, momentele fericite se sfârșesc la un moment dat.
Într-o dimineață înghețată de ianuarie, Amara primise un telefon de la Elliron. Era în culmea fericirii când îi auzi vocea cum o chema la el. Uitase și de micul dejun, care aștepta aburind pe masă, gata să fie mâncată. Chemă un taxi, deoarece nu avea încredere în șoferul familiei, care cu siguranță pentru niște bani în plus, ar fi pârât apsolut totul. După jumătate de oră, ajunse în noul loc preferat din lume, și anume, casa lui. Îi plăcea acel loc simplu, dar confortabil. Fugise spre el, gata să-l ia în brațe, dar o mână o opri.
— De ce nu mi-ai spus că ești măritată? Tu știi cum mă simt acum? Ca un gunoi! Nu ai idee cât de rușinat sunt cu titlul de amant, scuipase cuvintele cu ciudă amestecată cu scârbă.
Amara înghețase, fără a putea articula un cuvânt logic. Știuse că acest moment va veni, dar se rugase ca să nu vină prea devreme.
— S-scuze... Nu am vrut să afli așa. Ți-aș fi spus într-o zi, dar am avut nevoie de timp. Știu că ești furios și înțeleg de ce, spuse fata printre sughițuri și lacrimi.
— Probabil după ce te-ai fi săturat de mine, m-ai fi părăsit, nu? amărăciunea înlocuise furia, Amara dându-și seama că el chiar suferea.
— De fapt... dacă relația ar fi mers, avea să divorțez și aș fi întemeiat o familie cu tine, spuse Amara timidă.
— Nu am nevoie de o femeie atât de ușoară, încât și-ar înșela soțul cu atâta ușurință. Știi ceva... hai să uităm unul de altul și să ne prefacem că nu ne-am cunoscut niciodată.
Amara rămase cu gura căscată, neștiind cum să reacționeze. Aceste cuvinte o dureau atât de tare, încât auzea cum bucăți din inima ei se rupeau și cădeau în gol. Familia la care râvnea atât de mult, pur și simplu, nu mai exista.
Nu-l mai văzuse pe Elliron de două luni. De două luni mult prea lungi. Ea nu mai avea puterea de a mai ieși din casă, fiindu-i teamă să-l întâlnească. Încercase să se sinucidă, dar mereu era salvată în ultimul moment, de parcă cineva se juca cu destinul ei. Îi era greu să trăiască, dar nici moartea nu era o opțiune pentru biata femeie suferindă.