Kaleidoscope for Serenity Book Club

Lucrarea 5 - Concurs Romance

Yann

Picăturile de ploaie erau ca niște lacrimile nevărsate, pentru tânărul care nu putea să mai plângă.

Tunetele erau țipetele lui interioare. Era amorțit și gol pe dinăuntru. Yann era o cochilie care era mai mult mort, decât viu, cum era în acel moment. Pentru el, totul în jurul lui era un întuneric abisal și nu mai vedea nimic înainte, decât un drum plin de spini, pictat într-o nuanță purpurie.

Tânărul și-a lăsat capul în jos, privind către un balansoar cu lanțuri ruginii, care de abia se mai ținea legat de creanga unui copac bătrân. Prin ochii lui albaștri, care erau umbriți de furtuna ce se apropia, locul din fața lui era visul cuiva, care s-a risipit printre stropii de ploaie stacojii. Era doar un mormânt, atât tot. Natura i-a șoptit o simfonie a tăcerii în momentul respectiv, făcându-l să ofteze tacit.

Fără să schițeze niciun gest, privirea lui a căzut pe o bucată de hârtie mototolită, pe care o ținea în mâna și care flutura în briza aprigă.

În acel moment și-a încleștat maxilarul, privind către cer furios, de parcă aștepta ca cineva să îi răspundă la o singură întrebare.

De ce? Cum putea să oprească durerea arzătoare din pieptul lui? Era prea târziu, când și-a dat seama că s-a îndrăgostit de băiatul cu ochii de mozaic, în care nuanțele de verde se amestecau, creând o rapsodie a unei primăveri timpurii.

Mult timp a visat, că pământul de sub acel balansoar avea să îi devină patul lui pe vecie, doar că mereu ceva l-a oprit. Un zvânc care încă îi mai bătea în piept.

Totuși, acestea erau doar gânduri deșarte, care aveau să nu fie auzite de nimeni niciodată ...

Yann și-a închis ochii, ascultând melodia naturii, în timp ce vântul îi mângâia obrajii, dar printre tunetele acerbe, o voce plină de amărăciune și ură, era ca un ecou ce îl trăgea în trecut. Era o fantasmă de care nu putea scăpa.

Era o amintire care l-a îngropat de viu sau începutul infernului în care era căzut, așteptând o rază de lumină să-l străpungă...

,,De ce ești în viață și copilul meu a trebuit să moară!"

Mama lui Yann striga întotdeauna la el când era mai tânăr, iar după, avea să dispară cu zile întregi. Dar ea îl îmbrățișa mereu când se întorcea, simțind din nou căldura ei, ca în copilăria lui. Acele zile de liniște nu durau mult, iar ritualul se repeta mereu. Yann o lăsa să se elibereze de suferința care o sugruma, să se reverse asupra lui, fără să schițeze niciun gest, sau sa îi zică vreun cuvânt. Avea nevoie de cineva pe care ea să dea vina ... Și Yann nu o învinovățea pentru asta.

Nu a murit din cauza lui. Yann știa asta.

Privind în urmă, chipul ei era înconjurat de o umbră, devenind doar o nălucă, în timp ce într-o zi a dispărut ca ceața care înghițea totul în calea ei.

I-a pierdut pe toți la care ținea. Toți, unul câte unul, pe o ploaie torențială. Într-un final, l-a avut pentru un timp, doar pe el.

Yann și-a închis ochii, încercând să evite inevitabilul. În timp ce scârțâitul balansoarului devenea difuz cu fiecare vuiet dintre crengi, smulgându-l din nou din realitate, doar vocea lui îi mai șoptea în ureche nostalgic, si-l purta către prima sa iubire. Către el...

După o mică pauză, Yann s-a scufundat iar pe tărâmul reveriei, care era un coșmar pentru el. O amintire, pe care voia să o îngroape în țărâna de la rădăcinile salciei care se lăsa legănată într-un dans cu vântul. Lui Yann imaginea i se părea poetică, dar în același timp terifiantă.