Kaleidoscope for Serenity Book Club

Lucrarea 3 - Concurs Romance

Privea sfios către fulgii de nea ce cădeau agale peste lacul îngheţat, pierdut în propriile sale gânduri. Îşi sprijinise capul de geam, admirându-şi de la distanţă iubitul care tăia de zor lemne pentru foc.Obrajii săi deveneau din ce în ce mai roşii şi nu îşi putea da seama dacă era datorită căldurii degajate de şemineul din cabană sau a înfocatului din gerul de afară.

Îşi vârî capul în pătura care îi acoperea corpul, stând ghemuit pe pervaz. Se ruşina pentru reacţia sa, aceeaşi pe care o avea de fiecare dată când îl privea. Voia să fie lângă el, să îl poată strânge în braţe până l-ar fi lăsat fără suflare, însă nu îşi dorea ca spectacolul cu care îşi clătea ochii să se termine.

Excursia asta ar fi trebuit să îi apropie mai mult, să îi scape de tensiunile acumulate în marele oraş. Rareori apucau să petreacă timpul împreună, Castian fiind neurochirurg la unul dintre cele mai renumite spitale din ţară, iar Emmett conducând secţia locală de poliţie.

Cu toate că încercau să trăiască o viaţă normală, măcar în aparenţă, nu le reuşea mereu. Crizele lui Castian deveneau din ce în ce mai dese, iar iubitul său nu avea nici cea mai mică idee cum l-ar fi putut ajuta.

Nu se putea gândi decât la cât de egoist era prin simplul fapt că îl ţinea lângă el, distrugându-i viaţa doar pentru a se putea simţi iubit. Şi, deşi încercase de nenumărate ori să se despartă de el, să îi ia povara de pe umeri, Emmett nu îl lăsase să facă asta. Se încăpăţâna cu ardoare, iar el nu înţelegea de ce.

Însă, adânc în inima sa, nu îşi dorea să îl piardă. De fiecare dată când erau împreună se simţea protejat, mintea sa se înceţoşa, iar corpul său o lua razna. Era plăcut să fie important pentru altcineva, să ştie că contează. Dar se învinuia şi se întreba mereu dacă nu cumva făcea toate acele lucruri din obligaţie.

Probabil se simţea răspunzător pentru el, mai ales că îi salvase viaţa de nenumărate ori, însă Emmett îl eliberase de ceva mult mai crunt decât moartea. Îl salvase de el însuşi, i-a rupt lanţurile şi i-a oferit în schimb aripi şi dragoste. Era tot ceea ce îşi putea dori, însă nu se împăca cu gândul că era o povară pentru el.

Odată ce auzi uşa cabanei trândindu-se, se trezi din transă, căutându-l pe Emmett din priviri. Acesta urcă cele patru trepte interioare din faţa uşii şi lăsă maldărul de lemne, pe care abia ce le tăiase, să cadă lângă una dintre noptiere. Îşi dădu geaca jos şi se scutură de zăpada care se aşternuse peste părul său auriu.

Cu toate că ochii săi erau precum gheaţa, o singură privire de a sa putea să îţi pătrundă până în adâncul sufletului şi să topească orice urmă de răceală. Spre deosebire de Castian, Emmett era mereu plin de viaţă, afişând un zâmbet molipsitor pe chipul său perfect.

Se descălţă de ghetele sale nămoloase şi străbătu încăperea către iubitul lui, cu tălpile goale, fără a se opri din zâmbit. Era nevoie de o singură privire de a sa pentru ca brunetul cu ochii de chihlimbar să îşi lase garda jos.

— Cum ai dormit? îl întrebă Emmett.

Glasul său era asemenea unei melodii pentru urechile lui şi intra în transă imediat ce îl auzea. Asta era o problemă pentru că atunci când era absorbit de iubitul său, Castian nu îl reuşea să îi ascundă ceva, îi era aproape imposibil, chiar dacă uneori îşi dorea să nu îl îngrijoreze.

— Nu prea am dormit. Sunt treaz de când ai plecat din dormitor, răspunse acesta, răsuflând puternic.

Emmett îşi coborî privirea către podea, muşcându-şi uşor buza inferioară. Chiar dacă ar fi reuşit să îl mintă, el ar fi văzut dincolo de acele cuvinte goale. Se cunoşteau mult prea bine şi nu aveau nevoie de cuvinte pentru a şti la ce se gândeşte celălalt.