Kaleidoscope for Serenity Book Club

Lucrarea 1 Concurs de Crăciun

Lucrare scrisă de MerlanAlex

                                            Cântec de rămas bun

Flăcările ardeau mocnit în jurul celor doi eretici, făcând lemnele să trosnească cu putere. Vântul aprig și rece al iernii nu reușea să răzbească focul ce cuprindea treptat trupurile celor doi părinți. Huiduielile, vorbele de ocară și blestemele, aruncate de oamenii adunați pentru a se desfăta cu moartea progeniturilor iadului, erau înecate doar de plânsul de agonie ale mamei răstignite pe crucea din lemn putrezit.
Însă lacrimile vărsate și urlete necontenite nu erau provocate de carnea sa arsă ce părea că se topește încet de pe oase, ci de o durere mult mai profundă care îi sfâșia inima. Lacrimile erau pentru copiii ei, forțați să privească de la distanță, complet neajutorați. Părinții nu simțeau frică față de moarte, o acceptau cu căldură. Nu se citea disperare sau regret în ochii lor.
Singura lor teamă era aceea de a-i lăsa singuri pe cei doi micuți ce nu puteau înțelege cruzimea vieții. Nu putea înțelege cu ce greșiseră încât să le fie furați propriii părinți într-un asemenea mod.
În luminișul bine ascuns în adâncul pădurii în care au copilărit, gemenii se uitau neputincioși cum mica lor colibă și dragii lor părinți deveneau cenușă. Flăcările puternice topeau zădapa din împrejurimi, iar locul ce le oferise siguranță până în acel moment se pierdea în abis. Mâinile băiatului erau puse peste urechile surioarei sale, încercând să înlăture strigătele pline de ură ale sătenilor și țipetele de durere ale părinților.
Tatăl lor încerca zadarnic să le spună din priviri să le întoarcă spatele, să fugă cât mai departe în întunecimea pădurii. Doar că nu voiau. Refuzau din adâncul inimii să o facă. Iar când sătenii îi observară totul deveni negru. Fiecare imagine din fața ochilor celor doi se ștergea puțin câte puțin. Zgomotele se pierdeau în bătaia vântului, iar gerul își pierdea sensul.
Inimile le băteau din ce în ce mai tare. Puteau simți cum rămân fără aer. În doar câteva secunde totul se intensifică. Fata tresări speriată în culcușul lor de la baza arborelui bătrân unde obișnuiau să se ascundă atunci când părinții lor se jucau cu ei.
Avea nevoie de câteva momente să înțeleagă că avusese un coșmar. Același coșmar de la răstignirea părinților ei în fața casei lor. O altă vânătoare de vrăjitoare reușită din partea preoților și a sătenilor mânați de frică. Nu aveau idee cum aflaseră de ei, însă nici nu mai conta.
Cu hainele murdare și rupte, picioarele goale, însetați și înfometați, cei doi orfani de șase ani stăteau îmbrățișați între rădăcinile groase ieșite din pământ. Gerul nopții se întețea cu fiecare zi scursă, iar fulgii reci de zăpadă se odihneau delicat pe pielea crăpată a micuților.
În nopțile în care vântul bătea cu putere, simțeau zăpada cum îi lovea asemenea unor pietre. Le era din ce în ce mai greu să adoarmă, iar când în sfârșit reușeau, se trezeau înlăcrimați și cu inima grea. Rănile provocate de moartea părinților lor din urmă cu două săptămâni erau încă proaspete și adânci, continuând să se deschidă.
Erau prinși în mrejele fricii. Fiecare sunet, oricât de mic, îi făcea să tresară. Vedeau doar sânge și foc pretutindeni. În lumina lunii, umbrele copacilor păreau sătenii veniți pentru a le aduce moartea. Erau mult prea speriați pentru a pleca de lângă arbore pentru a căuta ceva de mâncare sau băut, așa că strângeau din dinți și îndurau zi după zi, noapte după noapte.
Se aflau în singurul loc unde se simțeau câtuși de puțin în siguranță, singurul loc în care știau că ar putea fi sufletele părinților lor și nu își călcau pe inimă atât de mult încât să plece de lângă ultima amintire fericită a fostei lor familii.
— În câteva zile e Crăciunul, spuse băiatul, cu vocea sugrumată, trecându-și limba peste buzele uscate și cărapte. Emma, ce ți-ai dori să îți aducă La Befana?
— Pe mami și tati...
— Și eu... îi răspunse acesta, lăsându-și lacrimile să i se scurgă pe obraz în jos. Și eu...
— Kyle? rosti fetița ce privea în gol cu ochii uscați din cauza plânsului continu din ultimele zile.
— Da?
— Crezi că Befana o să îi pedepsească?
Pentru scurt timp, o tăcere profundă, dar grăitoare, se așternu între cei doi, moment în care Emma urmă exemplu fratelui ei și izbucni într-un plâns pe cât de silențios, pe atât de dureros.
— Nu știu, surioară. Nu știu.
Strânsoarea dintre cei doi deveni și mai puternică, încercând să își ascundă fețele în trupul celuilalt. Din cauza adierii reci, resimțeau și mai mult frigul la nivelul feței. Degerăturile deveneau din ce în ce mai dureroase, iar corpurile lor nu se puteau opri din tremurat.
Aerul rece ieșea sub formă de aburi printre buzele vineții, părul lor auriu era cuprins de nea, iar ochii albaștri se închideau treptat. Auzeau pași grei în zăpadă, însă erau incapabili de a se mai mișca. În momentul în care genele înghețate căzură una peste cealaltă, aburii se opriră din a mai părăsi trupurile plăpânde și înghțate ale micuților.
— Ce este, Max? Ce ai găsit acolo, băiete? își întrebă un bărbat lupul ce dădea zăpada din jurul celor doi copii la o parte.
Spre deosebire de stăpânul lui cu paltonul negru și fularul sângeriu, lupul se putea confunda ușor cu peisajul. Blana sa albă era greu de observat, iar fiara urmărea copiii de câteva minute bune. Își adusese stăpânul în speranța că i-ar putea ajuta, însă părea că ajunseseră prea târziu.
Vocea sa era groasă, dar blândă în același timp. Zăpada nu se apropia de el, iar vântul părea că bate în jurul lui, evitându-l. Părul său precum smoala era neatins de fulgii de nea, iar ochii săi abisali căzură asupra celor două trupuri plăpânde și înghețate. Deși semăna mult cu un om, energia emanată de corpul lui spunea cu totul altceva. Căldura din privirea sa și calmitatea lui păreau că șterg orice dovadă a iernii din jurul copacului.
— Ce avem noi aici? întrebă acesta cu tandrețe, apropiindu-se de cei doi orfani. Micuții de voi, păreți înghețați! Ce căutați voi aici? continuă să vorbească, aplecându-se pentru a ajunge la cei doi.
Își trecut mâna ușor peste frunțile lor după care o retrase brusc, ținându-și degetele suspendate deasupra lor.
— Înțeleg... Ei bine, copiii nu ar trebui să își petreacă sărbătorile într-un loc ca acesta. Fie ei orfani sau nu. Ce ați spune dacă am merge să vă încălziți puțin?
Vorbea singur cu două trupuri care dădeau impresia unor simple cadavre în ochii celorlalți. Calmul lui nu dispărea și nici nu se grăbea, deși condiția celor doi lăsa de dorit.
Își dădu la o parte fularul și îl înfășură la gâtul Emmei. Îi luă în brațe, adăpostindu-i sub paltonul său. Se ridică, asigurându-se că cei doi sunt în siguranță și se întoarse spre poteca ce ducea spre mijlocul pădurii.
— Haide, Max! Nu vrem să o facem pe Vanessa să ne aștepte. O să se supere dacă ajungem târziu.
Lupul se conformă și îl urmă pe stăpânul său ce se îndrepta spre casă. Se pierdea ușor în întunecimea pădurii și se asigura constant că cei mici erau bine acolo unde se aflau. Animalele pădurii ce nu hibernau îl urmăreau de la distanță pe bărbat, însă niciuna nu avea intenția de a ataca. Păreau atrase de el și totodată erau îngrijorate. Veniseră special pentru a-l proteja în cazul în care ar fi apărut vreun pericol.
Pădurea devenise mult mai agitată și ostilă cu sătenii de la ultima lor vizită. Rădăcinile copacilor și lianele de la marginea pădurii se încolăciseră de la un capăt la celălalt încercând să creeze un gard de spini pentru a-i împiedica să se mai apropie, iar animalele îi atacau de fiecare dată când aveau ocazia. Îi țineau la distanță cât de mult puteau, însă unii tot reușeau să intre.
După puțin timp, bărbatul ajunse acasă. Trecuse de micul gard din lemn și de fântâna din curte. Deshise ușa încet și cu grijă, lăsându-l pe Max să intre primul. În secunda în care avea piciorul în casă, glasul cristalin al soției sale îi atrase atenția.
— Deja te-ai întors, Chris?
Vanessa apăru în mijlocul holului în rochia ei cafenie peste care se afla un șorț, semn că venea de la bucătărie. Zâmbetul ei senin era molipsitor. Îl privea puțin suspicioasă, deoarece părea mai gras decât atunci când ieșise.
— Mi-ai furat cumva plăcinta din bucătărie înainte să pleci sau ți-ai luat o gustare pe drum?
Chris surâse și înaintă către soția sa care îl privea nedumerită și care nu se oprea din zâmbit. Vanessa se abținea din greu să nu râdă de dolofanul din fața ei.
— O gustare cam mare, ce-i drept, continuă ea.
— Poate te oprești puțin din a mai râde de mine și mă ajuți puțin.
Șatena privi cu atenție și observă corpurile reci și rigide ale celor doi copii. Lăsă la o parte cârpa pe care o avea în mâini, apropiindu-se de ei.
— Cine sunt mititeii ăștia? întrebă aceasta cu tandrețe în timp ce luă fetița din brațele soțului ei.
— Cred că sunt gemenii familiei Silva. Erau în apropiere de casa lor.
— Sărăcuții de ei... Credeam că au ars împreună cu părinții lor. Probabil că stau în ger de săptămâni. De abia dacă le mai bat inimile...
— Ce ar trebui să facem cu ei?
— Păi nu îi putem arunca afară, doar nu sunt gunoi. Haide să îi ducem sus în camera noastră și să îi încălzim puțin. Cred că am ceva prin dulapuri pentru degerături.
— Focul este făcut? întrebă Chris în timp ce urcă treptele în urma soției sale.
— L-am aprins când ai plecat. Însă poate vrei să te mai uiți tu puțin la el, iar eu mai scot câteva pături.
Holul și camera celor doi erau slab luminate, atât cât putea oferi lumânările de pe pereți și mobilă. Orfanii fuseră așezați cu grijă de o parte și de alta a patului și înveliți. Vanessa înlătură fularul de la gâtul Emmei și căută mai multe perne și pături cât să îi poată încălzi pe micuți, în vreme ce Chris verifica focul.
După ce femeia îi făcu să stea cât mai comfortabil, căută prin dulapuri și noptiere câteva bandaje, unguente și sticluțe pe care le puse laolaltă și începu să amestece. Bărbatul își lepădă paltonul și își suflecă mânecile cămășii.
Erau îmbrăcați simplu, Vanessa într-o rochie modestă, iar Chris într-o vestă neagră și o cămașă albă și subțire. Însă se putea vedea pe chipul lor că nu erau simpli deloc, iar dintr-un motiv sau altul îi cunoșteau pe gemeni.
Cât timp șatena se ocupă de amestecat alifia pentru rănile celor doi, Chris puse puțină apă la încălzit în care aruncă câteva ierburi și udă câteva prosoape cu ea. Le puse încet si cu grijă pe frunțile celor doi.
După ce își termină treaba, Vanessa se apropie de pat și unse cu alifia creată peticele de piele ce aveau nuanțe de violet și negru, legând bandajele cu o precizie demnă de admirat.
— Arată bine... Ce crezi? spuse bărbatul mândru de munca celor doi.
— Măcar atâta lucru să fie capabilă o familie de vraci, răspunse Vanessa.
— Ce părere ai? Crezi că vor fi bine?
— Sunt mai mult morți decât vii, dar dacă vor trece de noaptea asta cred că vor fi bine. Încă puțin și s-ar fi zis cu ei. Celelalte familii se vor bucura să audă că trăiesc.
— Sau ce a mai rămas din ei. Simți și tu? Aura lor este atât de neagră... Emană doar ură, durere, disperare... Sunt însetați de sânge, tânjesc după răzbunare.
— Atunci măcar știm cine a distrus satul...
— Ce vrei să spui?
Chris își ridică privirea către soția sa care îi făcu semn să facă liniște. Vanessa se ridică de pe marginea patului și îi înveli la loc pe cei doi orfani.
— Mai bine am merge jos să vorbim. Să îi lăsăm să se odihnească, îl îndemnă aceasta, mângâinu-l ușor pe umăr.
Și exact așa și făcură. Îi lăsară să se odihnească și coborâră în bucătărie unde toate oalele, tăvile și tigăile erau împrăștiate. Pretutindeni erau ingrediente pentru diverse prăjituri sau delicatese de care femeia de abia ce se apucase. Iar dacă tot se afla și el acolo, Chris se oferi să ajute, așa că luă un cuțit și începu să toace legumele cât timp Vanessa frământa pâinea.
Casa lor nu era una dintre cele mai mari, însă era perfectă exact așa cum era. Nu aveau nevoie de multe atât timp cât se aveau unul pe celălalt. Păreau a fi în jurul vârstei de douăzeci și cinci de ani, poate chiar mai mult. Tinerețea și fericirea putea să fie citită în ochi lor, iar iubirea față de celălalt putea fi observată prin simpla lor prezență.
Își aruncau priviri pe ascuns și chicoteau atunci când se întrezăreau, se tachinau necontenit, ba chiar aruncau cu făină sau mâncare unul în celălalt doar pentru amuzament. Păreau cuplul perfect, dar oare chiar era așa?
Vanessa își trase răsuflarea și se opri pentru câteva secunde din gătit pentru a-l privi pe soțul ei ce se lupta cu suvițele de păr ce îl împiedicau să vadă ce și cum taie pentru că îi tot cădeau peste ochi.
— Preoteasa și-a trimis corbii către toate familiile. A ajuns cu puțin timp după ce ai plecat.
— Ce voia? întrebă acesta fără a-și lua ochii din ceea ce făcea.
— Celelalte vrăjitoare sunt speriate și de-a dreptul nervoase pentru ce s-a întâmplat cu familia Silva. Erau singurii vraci în afară de noi, iar cei care locuiesc pe lângă ei se tem că nu pot ajunge până aici atunci când vor avea nevoie sau că ar putea fi descoperiți și ei și arși pe rug.
— Ne aflăm în mijlocul pădurii, nu e chiar așa departe chiar dacă ei locuiesc la periferie.
— Ei bine, Preoteasa vrea satisfacție. Vrea ca cei din sat să plătească.
— Și ce are de gând să facă, să pornească război? Cum are de gând să scape de ei fără să atragă atenția celorlalte sate sau orașe din împrejurimi?
— Nu prea mai contează ce vrea ea. Majoritatea sătenilor sunt morți, alții bolnavi iar restul sunt în pragul nebuniei. Satul este aproape distrus.
Cuțitul cu Chris lovi puternic placa de lemn pe care toca legumele și se opri brusc. Își ridică privirea către Vanessa dorind să o întrebe, însă îi era frică că știa deja răspunsul.
— Doar nu vrei să spui...
— Sunt în viață, Chris. Preoteasa a vrut să excludă asta, dar acum că avem dovada că ei trăiesc... Probabil au făcut-o inconștient, însă toată ura aia, toată furia din interiorul lor și durerea trebuia să iasă la suprafață cumva. Iar familia Silva are una dintre cele mai puternice descendențe.
— Înseamnă că gemenii au blestemat satul.
— Și au făcut-o al dracului de bine. Nici hoașca aia de Preoteasă nu ar fi avut atât de multă putere cât să îi radă de pe fața pământului. E un blestem ce lucrează încet, însă dă roade.
— Asta e magie neagră puternică, Vanessa. Nu se poate ca niște copii să fie capabili să facă așa ceva fără un gram de pregătire.
— Chiar crezi că părinții lor nu i-ar fi pregătit în caz de nevoie. Dacă aș fi avut copii aș fi făcut exact la fel.
— Și ce facem cu ei? Să o anunțăm pe Preoteasă?
Vanessa nu răspunse imediat, iar Chris avea o vagă idee de ce. Mereu a tânjit după ce nu a putut avea, iar în acel moment părea că se ivise cea mai bună ocazie.
— Haide să facem asta măcar după sărbători. Nu cred că ramolita aia este persoana perfectă alături de care să îți petreci Crăciunul.
— Știu ce vrei să faci... Vanessa...
— Nu au pe nimeni, Chris! Măcar atât am putea face.
— Și vrei să îmi spui că faci asta doar din bunătatea inimii? Mă lași! Crezi că nu știu cu cine m-am căsătorit? spuse acesta chicotind, încrucișându-și mâinile la piept. Vrei să o convingi pe hoașcă să ni-i încredințeze nouă.
— Tu nu? Știu că nu sună tocmai... Nu vreau să spun că moartea lor este șansa noastră la a avea o familie completă, însă ăsta e adevărul. De fapt, este singura șansă. Ai ocazia să transmiți mai departe moștenirea ta.
— Să nu ne pripim, Vanessa!
Voia să o oprească, dar în același timp tânjea după același lucru precum soția sa. În fond, nu ar fi existat vrajă, descântec sau blestem suficient de puternic pentru a-i dărui unei sterpe copii. În ochii ei se putea vedea cum dorința inimii sale ardea cu putere.
Dacă acea dorință s-ar fi stins, probabil ar fi făcut-o să clacheze. Nu ar fi fost singura vrăjitoare ce cădea pradă nebuniei din cauză că nu își poatea continua linia de sânge. Și nici el nu avea intenția de a renunța la visul familiei lor.
Nu ar fi putut renunța la a-și imagina cum ar fi să audă râsetele copiiilor în propia sa casă, să se joace cu ei necontenit și să își creeze amintiri pe care nimeni nu i le-ar fi putut oferi. Nu dorea să renunțe la ideea că ar putea fi tată, exact așa cum nici Vanessa nu voia să renunța la visul ei de a fi mamă.
— Să așteptăm să treacă sărbătorile și să vedem cum va fi. După care voi vorbi eu cu Preoteasa.
— Va fi nervoasă că i-am ascuns pe cei mici de ea.
— Nu v-a muri din atât... Dar ar putea da colțul destul de ușor dacă și-ar deschide gura în fața mea.
Privirea lui Chris era cât se poate de serioasă, iar Vanessa știa prea bine cât de frică le este celorlalți de soțul ei. Moartea familiei Silva i-a urcat pe ei doi în vârful ierarhiei. O vrăjitoare vraci și un practicant al magiei negre. O echipă aproape perfectă.
Dacă ar fi avut copii din propriul lor sânge, probabil că ar fi fost de neoprit și ar fi luat controlul asupra pădurii fără a sta pe gânduri. Și în acel moment ar fi putut, însă care ar fi fost rostul?
Și totuși, timpul nu era pierdut, mai ales că gemenii ajunseseră în casa lor. Au așteptat calmi și răbdători să se trezească. Îi verificau din când în când pentru a se asigura că era suficient de cald și pentru a le schimba bandajele. Depindea doar de micuți dacă voiau să continue lupta.
O parte din ei își dorea să renunțe, pentru a fi aproape de părinții lor, însă alta era speriată de ceea ce ar fi putut să se afle dincolo. Vrăjitoarele nu credeau în Rai sau Iad, nu se închinau niciunui zeu, însă erau conectate la lumea celor morți. Aveau o vagă idee despre ce ar fi putut fi dincolo și nu se încumetau să se alăture prea curând.
Iar în cazul celor doi, frica decidea ceea ce aveau să facă. Acea teamă îi forța să rămână în viața. Și exact așa cum era de așteptat, cu nici două zile înainte de Crăciun, gemenii se treziră puțin câte puțin.
Erau singuri într-o cameră străină lor, însă călduroasă și primitoare. Simțeau aceeași atmosfera ca cea de la fosta lor casă. Și deși erau puțin reținuți, curiozitatea lor era mult prea puternică. Știau că nu aveau de ce să se teamă în acel loc, ba chiar din contră.
Nu puteau vedea prea multe din cauza luminii slabe a lumânărilor, însă era suficient pentru ei. Erau obișnuiți. Își îndreptară atenția unul către celălalt și aprobară din cap în același timp.
Mințile lor erau conectate. Știau ce gândea celălalt, ce voia să spună sau să facă. Se înțelegeau din priviri, nu aveau nevoie de cuvinte. Era un avantaj pentru ei mai ales când aveau în cap câte o năzdrăvănie. Părinții lor nu puteau anticipa la ce se gândeau.
Se dădură jos din pat în același timp și se îndreptară către ușă. Înainte de a ajunge la ea trecură pe lângă o oglindă destul de mare și nu se putură abține să nu se privească, chiar și pentru o secundă.
Hainele lor fuseseră schimbate, noile încălțări erau confortabile și erau spălați și îngrijiți. Însă încă le era foame și sete, deși Chris și Vanessa se asiguraseră că erau hidratați constant.
De fiecare dată când trebuiau să ia câte o decizie se uitau în ochii celuilalt și aprobau din cap, semn că făcuseră o alegere. Fie ea bună sau rea, asta nu mai conta.
Părăsiră camera și merseră de-a lungul holului, având grijă să nu facă gălăgie. Pășeau precauți, verificând fiecare colțișor, iar când ajunseră în fața scărilor se opriră pentru câteva secunde. Mișcările lor erau complet identice, se sincronizau prefect. Singurul lucru diferit la cei doi era sexul și nimic mai mult.
Intrară în camera de zi unde zăriră două siluete de adulți ce stăteau pe canapelele de lângă șemineu. Aveau o vagă idee că erau de-ai lor, însă nu se grăbeau să lase garda jos.
Își ridicară mâinile în același timp către șemineu. Privirile lor erau fixate asupra focului ce devenea din ce în ce mai puternic. Nu auzeau, nu vedeau și nu simțeau nimic altceva în afară de ceea ce își doreau să devină realitate.
Flăcările din șemineu se măriră până în punctul în care ardeau cărămizile, la fel și cel al lumânărilor, care aproape se topiseră din cauza căldurii. Paharele și tabolurile din cameră se făcură fărâme, iar masa de marmură dintre cei doi se ajunsese praf și pulbere.
Chris și Vanessa nu se clintiră din loc. Singurul lucru diferit la cei doi erau zâmbetele lor sfioase. Le oferiră gemenilor un răgaz după care se ridicară pentru a-i privi în ochi.
Șatena se apropia de ei fără teamă, lăsându-i să înțeleagă că nu își dorea să le facă rău. Îngenunche în fața lor și își întinse brațele cât putu de mult, îndemnându-i să se apropie. Chris stătea puțin mai în spate așteptându-le reacția.
Emmei începură să îi curgă lacrimile și, după câteva clipe de ezitare, cei doi acceptară îmbrățișarea femeii. Nu le trebui mult timp micuților pentru a izbucni în plâns, iar cei doi soți îi consolau cum putea mai bine.
Erau grijulii și blânzi, încercau să îi liniștească și să îi asigure că totul avea să fie bine. Îi ridicară în brațe și se așezară cu ei pe canapele. Deși știa că nu ar fi trebuit să insiste, Chris dori să afle ce s-a întâmplat în noaptea morții părinților lor.
Sângele începu din nou să curgă în fața ochilor celor doi, țipetele de disperare ale mamei și tatălui lor le răsunau în timpane, iar mirosul înecăcios al fumului îi făceau să simtă că nu puteau respira. Încă simțeau frigul aprig din acea noapte și fără să realizeze se strângeau cu putere de urechi și păr.
Chris putea să vadă tot ceea ce își aminteau, inclusiv momentul când cei doi au explodat la propriu. Sătenii își întorseseră privirile către ei și se îndreptau cu furcile, torțele și topoarele în direcția lor, rugându-se Domnului să îi ardă de vii pe ereticii ce le pângăriseră pământurile.
Frica îi cuprinsese cu totul, iar durere și disprețul preluară controlul. Umbrele nopții se încolăceau în jurul gemenilor ce țipau plini de ură și sete de sânge. Micuții dispărură fără de urmă, aflați la adăpostul întunericului, însă valul de energie neagră se împrăștie pretutindeni.
Sătenii și preoții de lângă casa lor fuseră infectați, iar fântânile oamenilor erau pline cu smoală în loc de apă. Timp de o săptămână a plouat încontinuu cu cenușă, iar sufletele muritorilor ardeau încet, dar sigur. Coșmarurile lor deveneau realitate și cât ai zice pește molima a lovit cu putere.
Copiii și bătrânii din sat mureau unul după celălalt, preoții înnebuneau și îi condamnau pe toți și toate la spânzurătoare. Șobolanii, gândacii, ciorile și cadavrele se adunau pe zi ce trecea. Oamenii ajungeau să se înece în propriul sânge și, în doar câteva zile, din sat nu rămăsese decât o simplă amintire.
Puținii care scăpaseră de acele orori au sfârșit prin a se mânca între ei sau a se sinucide. În final, nimeni nu rămăsese în viață.
Pădurea nu se închisese pentru a se proteja de muritori, ci de blestem. Dacă molima ar fi ajuns în pădure, totul ar fi fost distrus. Însă nu pădurea fusese ținta gemenilor, ci satul.
Chris aflase tot ceea ce avea nevoie să știe, așa că nu insistă mai mult decât era nevoie.
— O să ne trimiteți Preotesei? întrebă Kyle.
— Dacă asta este ceea ce vă doriți... răspunse Chris.
— Nu am putea rămâne aici? continuă Emma, care nu își putea scoate capul din pieptul Vanessei.
Simțea nevoia unei mame, iar bătrâna vrăjitoare nu era deloc una.
— Rezolvăm noi cu Preoteasa. Nu vă faceți griji! îi liniști Vanessa.
Asta își doreau să audă și nici nu părea că ofereau cuiva posibilitatea de a alege. Având în vedere cât de instabili erau, cea mai mică supărare ar fi putut să declanșeze un nou blestem, probabil mult mai crunt decât cel aruncat asupra satului.
Așa că au rămas în grija celor doi. Zilele au trecut, iar când Crăciunul a sosit, casa era plină de veselie. Erau râsete și voie bună pretutindeni. Cei doi îndrăgostiți se străduiau cât de mult puteau pentru a îi face pe micuți să se simtă ca acasă și să le umple golurile din inimi.
Chiar dacă de multe ori sfârșeau plângând până rămâneau fără aer, gemenii păreau fericiți. Vanessa umplea mici sticluțe cu puterea ei, făcându-le să strălucească pentru mai multă lumină, în timp ce micuții împodobeau bradul în mijlocul casei.
Se jucau cu zecile de globulețe din alabastru, cântând și dansând în jurul pomului. Chiar dacă era o simplă colibă, Emma și Kyle se simțeau ca într-un castel de cleștar. Pretutindeni mirosea a mâncare și dulciuri de toate felurile.
Emma insistase să o ajute pe Vanessa în bucătărie, chiar dacă micuța provoca mai mult dezastru decât gătea. Însă asta făcea lucrurile mult mai distractive.
Chris și Kyle tăiau și cărau lemne sau se jucau cu Max în curte, alergând dintr-un loc în altul. Când masa fuse pusă, gemenii admirau mâncarea cu jind și înfulecau cu o poftă de nedescris. Totul era feeric, asemenea unui basm.
Bărbatul nu își văzuse niciodată soția mai fericită și totuși avea o vagă idee că ascundea ceva. Vanessa lăsă să se vadă doar bucuria și împlinirea pe care le trăia, însă Chris o cunoștea de o viață și știa că erau și alte sentimente ce o încercau.
Probabil satisfacție sau mândrie. Însă privirea ei șoptea slab că se simțea biruitoare, iar el nu înțelegea pe deplin la ce se gândea. Bănuia ceva, dar nu o putea spune direct și nu voia să spună ceva ce probabil nu și-ar fi avut rostul.
— Copii, ce ar fi dacă ați merge să vă pregătiți pentru culcare și strângem noi masa? Vanessa va veni puțin mai târziu la voi să vă învelească și să vă cânte ceva. Fuguța, nu vreți să o supărați pe Befana și să rateze casa! îi îndemnă brunetul cu un zâmbet fără de cusur pe chip.
Era de-a dreptul șarmant și radiant. Vanessa se îndrăgostea de el de fiecare dată când îi auzea glasul sau se pierdea în ochii săi. Dar era conștientă că nu îi trimisese pe copii mai devreme la culcare doar pentru o legendă inofensivă precum La Befana.
Dar gemenii nu priveau atât de departe lucrurile așa că se luară la întrecere până la etaj, chicotind. Cei doi soți nu scoaseră niciun cuvânt și după ce mai luară câteva înghițituri se apucară să strângă masa. Chris începu să spele vasele cât timp Chris aranja balamucul făcut de ea și Emma. Erau în sfârșit singuri și venise momentul pentru a se trezi la realitate.
— M-am tot întrebat cum au aflat oamenii de familia Silva, rupse Chris tăcere a cărei presiune devenise de nesuportat.
— Cine ar putea știi? Dacă gemenii nu ai nicio idee, atunci nu cred că vom afla prea curând.
— Vreau să spun că locul unde era casa lor era aproape imposibil de găsit dacă nu ai locui în pădure laolaltă cu ei și nu mergeau niciodată în sat pentru nimic. Aveau tot ce le trebuia chiar lângă colibă.
— Ce vrei să spui? întrebă Vanessa având curiozitatea unui copil inocent, privindu-l mirată.
Chris o cunoștea mult prea bine. Șatena era o actriță de nota zece, dacă nu chiar și mai și, dar pe el nu l-ar fi putut păcăli în veci.
— Crezi că cineva le-a făcut asta intenționat? De ce ar face unul de-al nostru așa ceva? Mai ales unui vraci! Nu are sens, iubitule.
— Iubitule? Nu îmi spui așa decât atunci când te simți pusă la colț. Ce-i drept, dintr-un motiv sau altul ai urât-o mereu pe mama gemenilor.
Atât Vanessa cât și Chris se opriră din ceea ce făceau și se priviră fix în ochi, fără a arăta vreun semn cum că ar avea de gând să dea înapoi.
— Crezi că i-aș fi expus pe Silva? Crezi că nu m-aș fi gândit măcar un pic că ar arde de vii dacă m-aș scăpa cu ceva?
— Cred că pe asta te bazai. Iar tu ești una dintre puținii care mergeau în sat.
— M-aș fi pus și pe mine în pericol dacă i-aș fi demascat. Asta înseamnă sinucidere curată! Cum poți crede câtuși de puțin că aș fi făcut unuia dintre noi așa ceva?
— Te cunosc, Vanessa! Mai bine decât ți-ai putea închipui. Nu ești o proastă și nu ar fi prima oară când folosești magia neagră pentru a manipula mintea muritorilor. Ar fi fost suficient o singură bârfă și o schimbare a amintirilor a unui țăran ca să le vii de hac. Oamenii sunt proști și creduli, cineva ca tine i-ar putea conduce la groapă fără să își dea seama și tot ai scăpa basma curată.
Privirea Vanessei era gravă, însă zâmbetul ei nu dispărea. Știa că nu avea rost să încerce să îl îmbrobodească. Nu ar fi mers cu el. Și era mult prea puternic pentru a-i șterge memoria. Simțea cum îi clocotește sângele în întregul corp. Gândul că el o cunoștea atât de bine o făcea să roșească și să fie acaparată de dorință.
— De când știi?
— Din ziua în care am auzit despre răstignire.
— Adică vreo trei săptămâni, chiar și mai bine! Drăguț... Cum de te-ai gândit imediat la mine dintre toate posibilitățile.
— Știu prea bine trecutul dintre familia ta și Silva. În fond, din cauza lor nu poți avea copii. Bunica gemenilor ți-a blestemat linia de sânge să rămână stearpă.
Vanessa privea în gol, absentă, complet străină de ceea ce se întâmpla în jurul ei. Familia ei avea să se stingă din cauza rudelor copiiilor și nu și-a putut ține în frâu setea de răzbunare.
Șatena părăsi bucătăria și se îndreptă către șemineul din camera de zi, avându-l pe Chris pe urmele ei. Stătea în fața focului, scormonind printre amintirile ce i-au umplut inima de venin. Ar fi pus capăt familiei Silva, chiar dacă știa că ar fi avut să moară în proces.
— Tu nu ai fost în acea zi acolo.... Ziua când s-a declanșat blestemul. A fost o declarație de război, Chris! Mi-am pierdut mama și sora dintr-un foc, iar ziua următoare l-am găsit pe tata spânzurat în podul casei. Fratele meu a căzut pradă nebuniei și a sfâșiat curva care ne distrusese familia apoi a fost ars de viu. Îmi aduc aminte ziua aia nenorocită de parcă ar fi fost ieri....
Pierdută în propria minte, Vanessa revedea imaginea mamei sale moarte pe masa din mijlocul casei și pruncul ei născut fără suflare care se odihnea pe cadavrul însângerat al celei ce trebuia să îi dea viață. Podeaua era lipicioasă și alunecoasă.
Tatăl ei căzuse de trei ori din cauza sângelui închegat. Mirosul de moartea și disperare se resimțea în întreaga casa. Iar când Preoteasa venise pentru a lua cadavrul, dezastrul începu.
Fratele Vanessei era ținut cu forța de însoțitorii femeii, iar tatăl ei era întins pe jos, sprijinit de tocul ușii cu pruncul său mort în brațe, plângând fără încetare. Cei doi fii urlau numele mamei lor încercând să ajungă la ea, strigând necontenit că nu era moartă.
Trăgeau de cadavru cu disperare, nedorind să o lase să plece, implorând cu ardoare să le-o dea înapoi. Familia era damnată și nu era nimic din ce ar fi putut face pentru a îndrepta asta. Au fost nevoiți să își vadă mamă și surioara mai mică cum ardeau în fața casei de parcă ar fi fost nimic.
Mirosul de carne arsă și imaginea mamei sale desfigurată și fragmentată din flăcări îi bântuiau nopțile neîncetat. Tânjea după dreptate și cum nimeni nu i-o oferise găsise modul perfect prin care o putea obține.
Și odată cu moartea soților Silva avea să primească un cadou mai minunat decât orice altceva i-ar fi putut oferi Befana. Îi veghea prin ochii corbilor pe gemeni și aștepta ca puterile lor să se domolească pentru a-i putea aduce acasă.
Iar când a simțit că venise momentul, îi poruncise lui Max să îl ademenească pe Chris în locul unde se aflau micuții. Totul era perfect, însă se aștepta ca iubitul ei soț să își dea seama că va fi jucat pe degete. Niciodată nu a reușit să îl ducă de nas, oricât de mult s-ar fi străduit.
— Le vei spune celorlalți? întrebă vrăjitoarea.
— Sincer să fiu sunt dezamăgit, Vanessa. Așteptam să faci asta mult mai devreme. Pare că ți-a luat cam mult. Era și timpul. Una din treburile tale era să aduci copii în această casă. Copii care ne pot moșteni puterile. Nu prea mă interesa cum o făceai, atât timp cât îți duceai sarcina la bun sfârșit.
Șatena nu putea să fie mai fericită auzind vorbele soțului ei. Un zâmbet sfios, ce îi lăsa natura de psihopată la vedere, creștea din ce în ce mai mult. Avea dovada necontestabilă că o iubea mai mult decât orice.
Chris se apropie de ea încet și își puse mâinile delicat în jurul gâtului ei, dând șuvițele de păr la o parte pentru a-i mângâia pielea fină.
— Le-am promis copiiilor că vei merge să le cânți ceva. Nu îți lăsa fiii să aștepte, iubirea mea! îi spuse acesta, săruntând-o tandru pe frunte.
Vanessa făcu întocmai și se îndreptă către etaj, acolo unde se afla camera celor doi micuți. Erau suficiente dormitoare, iar unul dintre ele era doar al lor. Deși soții le oferiseră camere separate cei doi nu voiau să se despartă și insistară să rămână laolaltă.
Femeia deschise ușa încet și cu grijă și îi surprinse pe pitici sărind în pat, bătându-se cu perne. Îi întâmpină cu un zâmbet larg matern și intră în cameră.
— Care din voi câștigă? îi întrebă veselă vrăjitoarea.
— Eu! răspunseră în cor. Ce tu, mă? spuseră încă o dată la unison și se loviră unul pe altul direct în față cu pernele.
— Haideți la somn! Doar nu vreți să vă creadă Befana copilași răi!
Micuții își puseră pernele la locul lor și se pregătiră de culcare. Vanessa îi înveli și îi sărută pe creștet pe fiecare dintre ei. Se așeză pe marginea patului prinvindu-i cum îi fură somnul și începu să fredoneze un cântec de leagăn.
Vocea ei cristalină răsuna în întreaga încăpere, vrăjindu-i pe gemeni și ademenindu-i în lumea viselor. Îi mângâia și privea cu mândrie și împlinire, simțind în sfârșit ceea ce și-a dorit mereu să simtă. Se simțea mamă pentru prima oară în viața ei, iar asta era asemenea unui drog pentru ea.

Luna crește, soarele-a adormit
Cerul grăiește, iar pădurea s-a trezit
Copiii nopții în a lor lume au pornit
Departe printre stele, zburând spre infinit.

Luna le șoptește
Că în orice poveste
Dorința se implinește
În noapte de Crăciun.

Oricât de mârșavă ar fi fost calea prin care Vanessa își împlinise visul, acesta devenise realitate. Și nu doar că nu avea urmă de regret, ci simțea cum inima ei o purta printre nori. Pentru prima dată după ani de zile, simțea că venise Crăciunul.