Epic

prolog

Southam, 1734

Să fii întâia născută a familiei înseamnă să ai o responsabilitate colosală pe umerii tăi micuți, mai ales când un frate își mai bagă degetul în gură, la cei opt ani, iar sora de-abia ce reușeste să stea în picioare, la doi ani. Asta arată că niciunul nu a fost înzestrat cu suficient creier, încât să imite postura oamenilor mari, să vrea să evolueze spre ceva mai bun, mai respectat, mai demn. Pe lângă asta, responsabilitatea este plusată când amândoi sunt foarte gălăgioși, de parcă nu au vorbit unii cu alții niciodată, iar ăsta este momentul potrivit să se cunoască.

Băiatul, pe care trebuie să îl aperi cu prețul vieții tale, pentru că mama insistă că este cel mai prețios, e moștenitorul, încearcă să îi vorbească, deși ea nu se poate concentra pe nimic:

— De ce ne ascundem aici, Larry?

Numele fetei nu e Larry, dar l-a auzit pe tata alintând-o așa, iar acum nu mai contenește să o strige Larry în sus și Larry în jos. E scandalos, așa cum se exprimă mama, ca o domnișoară să poarte poreclă de bărbat, când ar putea fi alintată „Hilly" sau simplu „Hill". Dar tatei îi place să îi spună așa pentru că și-ar fi dorit, în adâncul lui, ca spiritul ei să fie pus în corpul unui băiat, să fie legal capabilă să moștenească totul, ea, nu băiatul care pălăvrăgește acum, când ar trebui să tacă.

— Ssst!, insistă fata. Dacă nu faci „sst", Jeremy, o pățim cu toții!, îl amenință.

În sfârșit băiatul tace. Uneori crede că îi lipsește instinctul supraviețuirii. Poate că și asta e ceva ce primești când devii adult, așa cum se simte Larry în acest moment. Oftează. Acum rămâne să potolească fetița de doi ani, pe Mary, care, când aude amenințarea, începe să spună spre fratele ei „sst". Mary râde. Larry își dă ochii peste cap și o trage de mânuță, o așază lângă ea și încearcă să îi oprească râsul. Dacă bărbații din casă îi aud... Nu! Nu vrea să se gândească la tot ce se poate întâmpla dacă bărbații din casă îi aud.

E sâmbătă, e noapte. Mama și tata nu sunt acasă; sunt plecați la un bal. În casa familiei Leigh, din Southam, nu a rămas decât un majordom surd și orb, o bucătăreasă care doarme tun și o servitoare care se întâlnește cu prietenul ei din sat. Larry știe asta, pentru că i-a văzut împreună, în noapte, de mai multe ori. Copila de nouă ani se oprește mereu când o vede pe servitoare și pe iubitul ei sub plopul cel bătrân din curte. Femeia îl dojenește mereu, dar râde în același timp, fericită parcă de posibilitatea de a fi prinsă și dată afară. I-a sucit mințile, cum obișnuiește să spună bucătăreasa, ceea ce înseamnă că nu mai are mult. Larry nu a întrebat niciodată „Mult până la ce?", pentru că a găsit singură răspunsul: mult până ce va muri.

Se înfioară acum, căci exact asta se va întâmpla cu ea și cu frații ei dacă nu reușește să îi strunească. Vor muri.

Nu a putut să doarmă când s-a dus în camera ei în această seară. S-a pus să citească la lumina lunii – doar nu vrea să atragă atenția – când i-a văzut pe cei trei intruși cum se apropie de casă. Sunt înalți, cât tata de înalți, poate mai mari. Unul dintre ei este mătăhălos și vulgar; era gata să cadă în băltoaca din fața casei, care s-a format din cauza ploilor repetate din acest sezon, și a înjurat. Cuvintele au atras-o pe fată. S-a adresat apei cu o injurie, a trimis-o repede în Iad. Sigur că Iadul e un loc foarte rău, dar băltoaca nu a vrut niciodată să fie în fața casei; ea a apărut din cauză că lacheii care îl însoțesc pe tata nu s-au sinchisit niciodată să niveleze pământul în acea zonă pe care toți o calcă zilnic. Gândindu-se la cât de nedrept putea fi bărbatul, că osândea la chin veșnic o biată groapă în care se adunase apă mocirloasă, și-a dat seama că băltoaca trebuia să fie acolo, da, dar bărbații aceia nu.