Epic

capitolul 27

Nu mai băuse de mult sau cel puțin nu cu regularitate, cum obișnuia să o facă, prin urmare, cele câteva pahare de vin și coniacul băut la recepție îl făceau acum să se simtă mahmur. Era o senzație pe care nu o mai experimentase de ani buni, dar care îi ziceau clar: Ben ai îmbătrânit. În momentul de față, așezat pe marginea patului și privindu-și tălpile mari, își dădea seama că la treizeci și patru de ani corpul lui nu mai ducea alcoolul ca la douăzeci. Asta îl enerva, bineînțeles, și înjură de câteva ori când simți că mintea îi va exploda de durere, iar stomacul simțea nevoia să elimine acea cantitate infernală de mâncare de aseară. Clipi, după câteva secunde camera începând să nu se mai miște cu el. Singurul lucru pe care și-l dorea acum era să leșine lângă Hillary care băuse doar jumătate de pahar de șampanie. Norocoasa! Trebuie să se fi simțit ca o zeiță acum! Oftă și se ridică, nesigur însă pe picioarele sale. Nu se trezise pentru că îi era rău, ci din cază că cineva bătea în ușa lor de parcă locuința stătea să cadă, iar ei erau în primejdie.

Fiecare lovitură în ușă i se părea o lovitură în capul lui, încât îi era greu să ajungă la aceasta și să o oprească.

— Ben..., mormăi Hillary, semn că nu avea de gând să se dea ea jos din pat, chiar dacă soarele era pe cer de vrei trei ore. O înțelegea; era obosită, iar el o ținuse trează încă o oră după ce petrecerea se terminase. Ce fusese în capul lui? O armată de pitici, cu siguranță.

Luând o gură mare de aer se forță să ajungă la clanță și strigă în același timp:

— Vin acum!

În drumul său spre salvare își aminti că era gol și că era posibil ca găuritorul de uși să fie o femeie. Strângând din dinți, își trăsese halatul pe el și îl legă neglijent. În sfârșit ajunsese la ușă și se lăsă cu toată puterea pe clanță pentru ca aceasta să se deschidă. Înaintea ochilor săi, după câteva secunde în care se holbă la întuneric, îl surpinse chipul domnișoarei Scott, mama lui Ned și fiica bucătăresei. Spre desebire de el și Hillary, părea trezită de dimineață, cu părul prins ireproșabil și o bonetă în cap. Oricât de mult voia să fie drăguț, faptul că tânăra stătea înaintea lui și se holba la handicapul său – acela de a nu putea sta în picioare – îl făcea doar furios. Nu vedea nicio urgență, în afară de chipul ei scăldat în sudoare, ochii îngrijorați și buzele tremurânde. Ei bine, asta putea să mai aștepte.

— Ce este?, aproape că urlă, căci fata părea că își înghițise limba.

— Milord..., trupul fetei tremura când reuși să articuleze cuvântul. Asta... asta a venit acum și...

De-abia acumr realiza Benjamin că îi despărțea o scrisoare, o afurisită de corespondență. Cu degete nesigure, domnișoara Scott îi întinse misiva. În timp ce făcea asta, Benjamin înjură inventatorul hârtiei, al tiparului, până și pe omul care descoperise cerneala și făcuse penița și, mai ales, pe cel care se hotărâse să îi scrie lui în dimineața aceea când toată lumea normală la cap dormea până la două. Prinse scrisoarea și încercă să nu se enerveze. Cu ochii închiși, sprijinindu-și capul cu greutate, Benjamin o întrebă, sperând că cel care o lăsase avusese bunul simț să o și rezume:

— Despre ce este? Ce s-a întâmplat? Inima începu să îi bată foarte tare gândind de-abia acum că domnișoara Scott nu avea de ce să arate atât de îngrijorată dacă nu era vorba despre copilul ei. Cu buzele uscate, sperând să se înșele, propuse: Ned?

— Nu!, dădu ea din cap. Nu... doar că... Haide, femeie, spune!, o îndemnă în gând, căci nu avea niciun strop de energie. În cele din urmă, când domnișoara Scott anunță mesajul lacheului, Benjamin simți că se trezește instantaneu din beție: Baronul de Southam a murit!