Epic

capitolul 23

- Te invit să bei niște ceai cu mine. Servitoarea care l-a adus mi-a zis că este din tei, dar, sincer, nu disting gusturile. Amuzant cum toate ceaiurile au aceeași aromă, George, nu crezi?, se așeză pe canapea, luând o gură din ceașca sa. Ce îmi recomanzi astfel încât să aibă alt gust?, dar, ridicându-și privirea spre prietenul său, oftă, își încrucișă brațele la piept și remarcă: Nu ești aici ca să vorbim despre ceai, nu?

George Ethel rămăsese în picioare, privindu-l nedumerit pe contele de Guilford.

- De când bei tu ceai?, îl întrebă. Te cunosc de douăzeci și șase de ani și niciodată nu ai fost un împătimit. Dacă puteai alege între ceai și un vin de contrabandă, alegeai vinul.

Contele își trosni degetele și zâmbi. Era adevărat. Nici la opt, la zece sau la paisprezece nu suportase ceaiul. Pur și simplu nu îi plăcuse niciodată.

- De când soția mea mi-a aruncat toate băuturile și nu le pot procura pe toate fără o călătorie în Franța. Dar înțelegi de ce nu pot pleca acum, deși cred că ar fi cazul să o duc pe Hillary în luna de miere.

- Vorbești serios?, se miră George.

- Glumesc eu vreodată cu băutura mea?, zâmbi Benjamin.

Poate că fusese furios la început, într-adevăr, dar acum, gustând de aproape trei ori pe zi din acest ceai, realiza că nu era atât de rău pe cât își închipuise. Poate că, cine știe, avea să o lase mai ușor cu alcoolul și asta datorită lui Hillary.Geroge își drese glasul și se așeză pe celălalt scaun, acceptând oferta de a bea ceai. Era serios, poate ușor abătut, ceea ce îl făcu pe conte să spună:

- Dar nu vrei să auzi despre disensiunile mele cu lady Guilford, nu?

- Sper că nu glumești nici în ce privește viitorul lui Mary, se hotărî George să spună, într-un târziu. Se gândise câteva zile la ce îi spusese Mary și nu îi părea corect; Benjamin era un om de cuvânt și, dacă le dăduse binecuvântarea lor, asta însemna clar că aveau să se căsătorească. Totuși, corespondența cu Lovejoy nu se potrivea promisiunii, prin urmare trebuia confruntată această parte de poveste.

- De ce are lumea impresia că sunt eu așa un glumeț?, se încruntă Ben.

Contele avea mai degrabă o atitudine persiflantă la adresa lumii, reușnd să ironizeze până și cele mai serioase aspecte ale vieții. Când nu era așa, situația era cu adevărat groaznică. Dar nu despre personalitatea lui venise să discute.

- Mary mi-a zis că lady Guilford a primit o scrisoare de la Lovejoy. Benjamin nu lăsă să se vadă că această informație îi încețoșă privirea și îl făcu să simtă că primise un pumn zdravăn în stomac. Continuă să bată ritmic cu degetele pe coapsa sa, mușcându-și acum buzele. Știi ceva de asta?, continuă George când îl observă pălind. Ben nu pălea des și, din nou, când se întâmpla era ceva serios.

- Nu, spuse contele rapid. Nu mai putea sta locului. Se ridică și începu să măsoare covorul cu pașii, privind în pământ. Nu știuse de nicio scrisoare, deși cuvintele ei, cum că nu mai voia să aibă de-a face cu Lovejoy, îl făcură să-și amintească un aspect: nu verificase dacă sub birou se mai aflau banii care se lipiseră de Hillary odată cu furtul calului. Se îndreptă spre birou, unde știa că pusese banii, și deschise dulapul. Își închise ochii înaintea dulapului gol. Trebuia să se aștepte că Hillary îi va nesocoti porunca de a o lăsa baltă. Mereu o făcea.

- Ai vreo idee pentru ce această corespondență?, continuă George, încercând să își dea seama ce căuta Ben. Poate că prietenul lui înnebunise cu adevărat, pentru că se holba la un dulap gol.