Epic

capitolul 11

O făcuse pentru că și el o făcuse pe ea; o făcuse pentru că își dăduse seama că dorea asta la fel de mult cum își dorise și el; o făcuse pentru că era o nerușinată și acum nu mai era cale de întors către viața de călugăriță. Hillary nu se mai gândea niciun moment la mănăstire; nu ar fi avut acum, când stătea lângă un bărbat atât de minunat pe care voia să îl ucidă din moment în moment. Imposibilitatea întoarcerii venea ca urmare a ceea ce se petrecuse între ei și din cauza gândurilor sale criminale. În esență, Hillary nu avea nicio calitate care ar fi făcut-o să se călugărească și să trăiască o eternitate printre maici.

Luă o gură mare de aer și clipi în direcția lui Ben. Tatăl ei îi spusese că de la nașterea sa până la botez numai el îi cunoscuse numele, numai el știuse ce avea să-i șoptească preotul în ureche bebelușei. Bineînțeles, când ceilalți aflaseră că trebuia să o cheme Hillary, râseseră. Derivat din latină, prenumele copilei spunea despre ea că va fi mereu fericită (1). După o perioadă, numai familia ei îi cunoscuse prenumele, cu timpul alte câteva rude și, în cele din urmă, pentru că nu ieșise în societate așa cum ar fi trebuit, nimeni nu știa cum o cheamă. Vesela Hillary nu exista pentru nimeni.

Totuși, Hillary era acum mai trează ca oricând și putea spune cu exactitate că fusese strigată „Hillary" de bărbatul care nu ar fi trebuit să îi cunoască prenumele niciodată.

Îmi pare rău, Hillary!

Își întoarse privirea spre cel pe care îl sărutase prea intim. Adormise, era acum cu spatele la el, umerii săi puternici o eclipsau. Nu îți trebuia o lupă să observi semnul de pe umărul său, chiar pe omoplat, un semn circular, ca și cum ar fi fost înfierat. Asta nu dovedea nimc. Dacă era într-adevăr un semn din naștere, atunci, fiind bastardul lui Guilford, îl moștenise. Deși o șocă, existența semnului nu o convinse că stătea în pat cu inamicul. Nu era o dovadă suficientă.

Numele pe care îl rostise o făcuse să se îndoiască de tot, nu semnul. Închizând ochii, își aminti de seara în care o jefuise. Ce făcea el când intrase ea? Oh, da! Stătea. O așteptase? De când? Imediat se ridicase de pe scaun și se apropiase, pusese mâna pe bani și pe cal și o urmărise încontinuu. Din umbrele de pe caldarâm în seara în care furase ea însăși un cal putea distinge acum una singură, care o privise insistent și pe care nu știuse să o aprecieze ca fiind Ben. O păcălise să îl ia cu ea, se purtase frumos în timp ce vorbise ca un adevărat domn, pe ici pe colo presărând cuvinte cu accentul highland. Cât de inteligent din partea lui! Mai devreme vorbise despre Epicur. Ar fi trebuit să își dea seama de atunci; fiul nelegitim al unui conte, care își petrecuse viața ca un borfaș, nu putea aduce în conversație vorba despre filozofi pentru că nu îi cunoștea.

Înghiți în sec înaintea acestor detalii pe care le observa abia acum. Povestea lui Ben și Larry era falsă, fusese anticipată precum o piesă de teatru de un bărbat ce își dorea mireasa, de un ticălos care o sedusese pentru ca inima și trupul ei să îi aparțină pentru totdeauna. Avea lacrimi în ochi, lacrimi pe care nu le putea împiedica să apară dar pe care trebuia să încerce să le controleze măcar până ce va fi ieșit de aici. Dacă o auzea plângând, s-ar fi trezit, iar atunci fie ar fi continuat minciuna, fie și-ar fi dat arama pe față.

Se ridică încet din pat și își luă cămașa pe ea. Era indecentă așa, cu părul prin într-o coadă lungă și groasă la spate, cu trupul aproape gol, dar o inimă rănită compensează ideile moralității. Își ridică restul hainelor. Nu conta. Avea să se îmbrace undeva pe hol, cât mai departe de el. Spre binele ei, trebuia să fugă. În vârful picioarelor se duse spre ușă și dădu să o deschidă. Nu își dăduse seama până acum, dar mâinile îi tremurau. Avu impresia că era ea neîndemânatică, dar la a treia încercare constată că ușa era închisă și, mai mult, cineva o privea. O furie oarbă o cuprinse; o încuiase în dormitor cu el. Nenorocitul!