Epic

capitolul 14

Fu uimită să constate că Guilford o condusese în casa lui din Londra și îi oferise aproape o oră să se dezbrace de rochia de mireasă și să îmbrace o cămașă mai lejeră, ținând cont de faptul că avea să o viziteze în această seară pentru a-și lua în primire drepturile. Camera care îi revenea, ca stăpână a casei, era legată de a stăpânului printr-o ușă; spațioasă, în stilul georgian, camera avea pereții doi pereți pictați cu tot felul de scene cărora Hillary nu le putea da acum atenție. Un alt tablou cu o scenă biblică era așezat deasupra șemineului care se afla într-un colț, acolo unde îi fusese pregătită baia și așezat paravanul. Patul masiv eras scăldat în razele lunii, căci geamurile erau mari și permiteau ca lumina să intre în cameră. Așternuturile erau albastre, aidoma materialului greu care împresura patul și care se voia a fi baldachinul. Era un dormitor decorat cu bun-gust, de la polițele aurite la podeaua din lemn și covorul cu accente albastre care să fie în armonie cu totul.

În cele din urmă, servitoarele care o ajutaseră îi propuseseră un halat din satin albastru cu flori albe și plecară chicotind, deși ar fi fost mai înțelept să nu o facă. Mireasa nu avea dispoziția de a înghiți glumele.

Hillary nu găsea nimic amuzant în asta.

Se privea în oglinda de la măsuța de toaletă – părul negru, ochii negri, pielea albă – și avea impresia că ăsta era probabil cel mai rușinos moment al vieții sale. Încercase să gonească femeile, să le spună să o lase în pace, dar ele insistaseră pe faptul că asta era noapte nunții, că trebuia să arate așa și pe dincolo. Ar fi fost recunoscătoare, în momentul de față, dacă totul s-ar fi terminat cât mai curând sau dacă ar fi avut o cheie care să îi restricționeze accesul lui Ben în această cameră.

Oftă.

Nu-și vorbiseră deloc în trăsură; Ben păruse distrat, privind încontinuu pe geam și sprijinindu-și bărbia în degete. După aceea, să fie invitată să pășească într-o cameră străină, îmbăiată și parfumată de aproape șase slujitoare o agasase. Ce o deranja în continuare era că orologiul bătea de miezul nopții, o noapte în care bărbatul de care fugise – și cu care fugise, dacă era să fie sinceră – avea toate drepturile asupra ei, după ce o învățase că ea avea dreptul să aleagă pentru trupul ei. Nu exista lucru mai enervant decât ăsta.

Dacă trebuia să mai recunoască ceva, măcar pentru sine, era că se temea să nu îi placă totul prea mult. În cele două dăți în care contele o atinsese suficient de intim încât să știe că păcătuise, Hillary adorase mângâierea. Cum putea să îl ignore, să fie încă supărată pe el dacă avea să îi ceară împlinirea pe care corpul ei o intuia, dar pe care ea nu știa să o numească?

— Pot să simt cum gândești, mo ghaol.

Tremură. Exact așa cum credea, numai glasul bărbatului trezea în ea fiori. Trupul îi era un trădător care nu ținea cont de rațiune. Trupul ei îl voia pe Ben. Își deschise ochii, având impresia că urma să se bâlbâie din secundă în secundă.

— Poți să încetezi?, îi spuse privindu-l în oglindă. Nici măcar nu știu ce înseamnă!

Benjamin, cu un halat simplu pe el, la fel de albastru, cu părul și trupul mirosind ca în fiecare seară în care se cuibărise la pieptul său, se apropie de ea și o privi în oglindă. Era suficient de aproape să simtă căldura corpului său prinzând-o și dominând-o. Benjamin era un bărbat puternic, poate chiar unul crud, dar care nu își arătase niciodată latura întunecată cu ea.

— Iubirea mea. Asta înseamnă.

Traducerea nu însemna decât un singur lucru care o făcu pe Hillary să tremure de furie și să uite complet rostul acestei nopți: