Epic

capitolul 21

Benjamin nu se simțise în viața lui mai rău decât în momentul de față. Era ca și cum sentimentul de vină răzbătea în mintea lui și îl făcea să se simtă amețit. Nici măcar micul dejun simplu nu îi ajutase stomacul, iar alcoolul nu îi putea fi prieten; îl făcea să se simtă și mai rău. Cuvintele lui Hillary, cum că Mary fusese abuzată de Lovejoy, nu îl ajutau să se simtă ca un erou al fetei, nu, nicidecum. Lovejoy era tot ce disprețuia Benjamin la un bărbat, iar dacă ar fi fost mai puțin îngrijorat pentru propria căsnicie, l-ar fi provocat la duel și ar fi terminat odată pentru totdeauna mascarada aceasta. Dar Ben nu putea; grijile pentru legătura lui cu Hillary nu îl lăsaseră nici să doarmă. Se zvârcolise întreaga noapte și, se părea, nu avea nici măcar dimineața liniștită; contele de Lovejoy își prezentase expres doleanțele în ceea ce privea discreția lui: lady Mary și pământurile Southam aveau să fie ale sale. Alminteri, amândoi știau ce se întâmpla.

Lăsase scrisoarea într-un sertar și își trecu degetele prin păr. Ce avea să îl facă să simtă că-și pierde și mai tare controlul în acea zi de martie fu faptul că mai întâi îl vizită Esther, iar apoi George. Esther se prefăcea că își soarbe ceaiul, în timp ce îl răsplătea cu tăcerea sa. La rândul ei, femeia voia scuze pentru amenințarea pe care o lansase. Când domnul Ethel intră în birou, bărbatul nu stătu sprea mult pe gânduri, atrăgându-i atenția contelui prin agitația sa, și spuse simplu:

— Am venit să îi cer mâna lui lady Mary.

Asta o făcu pe Esther să vorbească pentru prima dată de când intrase în cameră.

— Poftim?, râsese Esther. Lăsase ceașca pe farfurioară și își așezase un picior peste celălalt. Tunica albastră pe care o purta se asorta cu pielea ca de porțelan a acesteia. Nu credeam că îți plac copilele, frățioare!

George nu păru însă să o ia în seamă. Atenția lui se concentră asupra contelui care, deși își ridicase capul încet, inima lui primise o nouă lovitură.

— Guilford?, insistă domnul Ethel.

— Știi că nu pot face asta, răspunse tăios Benjamin. Știi bine că este promisă lui Lovejoy.

— Nu îmi amintesc să fi promis nimănui nimic ieri, ridică acesta din umeri. Dacă ar fi fost mai atent, Ben ar fi observat că George purta cea mai scumpă vestă din tot garderobiul său și cizmele înalte, ceea ce însemna că venise cu treburi extrem de importante.

— George, știi de ce..., vru contele să îi spună, obosit de acest nou obstacol.

— Nu, zise vehement George. Singurul motiv pentru care îți cer mâna ei este acela că știu că ești încredințat cu măritișul său, în sezonul acesta, pentru că, în rest, am discutat cu ea aseară și este de acord.

Sigur că Ben era obosit, dar impertinența pe care o auzea, cum că George nu avea nevoie de permisiunea lui, ci făcea totul dintr-un respect considerabil, îl scoase din sărite. Află curând că mai avea niște energie pentru a fi amenințător și zeflemitor în același timp.

— Serios?, îl întrebă, zâmbind machiavelic.

— Da! George nu se lăsă impresionat, ca urmare a celor șaisprezece ani în care trăise printre borfași și reușise să se descurce doar cu un nas rupt o dată la două luni. Urmele bătăilor erau și acum întipărite pe chipul bancherului; osul nasului său nu avea să mai stea niciodată drept.

— Nu, zise simplu Benjamin, revenind la treaba pe care o făcea înainte de a fi deranjat de aceste acte eroice.

— De ce nu?, aproape că strigă George.