Epic

capitolul 15

Benjamin nu plecase pentru a găsi alinarea în brațele altei femei, așa cum credea înnebunită Hillary acum, când se îmbrăca în cea mai mare grabă și pornea în căutarea lui. Contele abandonase dormitorul pentru că nu știa dacă și-ar fi putut onora promisiunea de a o lăsa pe ea să vină la el, iar el era un om de cuvânt.

În schimb, alesese să se plimbe cu trăsura pe străzile întunecate și alunecoase ale Londrei, oraș pe care îl adora când toată lumea bună nu se afla laolaltă în el. Vizitiul său fusese extrem de uimit să îl vadă, dar nu comentase. Nici nu trebuia să îi amintească lui Ben că asta era noaptea nunții sale și că în mod normal trebuia să facă altceva, că plimbarea putea fi amânată. Servitorii știau că aveau un stăpân darnic, bun, dar că nu trebuia călcat pe bătături, pentru că riscau să dea de cealaltă față a contelui de Guilford. Așa că pornise numaidecât vehiculul în plimbarea obișnuită prin Londra, dar fu absent. Mintea lui era în altă parte.

Când o văzuse în rochia de mireasă, inima lui rămăsese în loc. Nu credea să mai prețuiască vreodată imaginea unei femei ca pe cea a lui Hillary. Era de departe cea mai interesantă doamnă pe care o întâlnise vreodată, tânjind după aventură și iubire la fel de nebună ca ea. Nu era numai înfățișarea ei deloc banală, care ar fi putut stârni orice sfânt, ci și spiritul ei incredibil, care îți satisfăcea mintea sau îți dădea migrene. Cu siguranță că dacă nu ar fi fost într-o mănăstire, Hillary ar fi avut vreo trei copii până acum. Se îndoia că vreun bărbat ar fi făcut față liimbii sale ascuțite, dar ar fi învățat să se tempereze. Asta ar fi distrus toată frumusețea lui Hillary, iar el nu ar mai fi descoperit-o pe copila care își apăra frățiorii cu propria viață.

Zâmbi.

În seara în care intrase în casa baronilor de Southam, Samuel, bărbatul care îl învățase pe el și pe Goerge să fure și să îi aducă toate câștigurile lui, avusese un pont cum că soții Southam nu erau acasă, iar copiii erau la o mătușă din Londra. Cei mai buni băieți din breasla de pungași ai lui Samuel, Ben și George, se supuseseră numaidecât ordinelor de a-l însoți pe capul operațiunii ca să își umple buzunarele. Totuși, îndată ce pășise în curte, iar Samuel călcase direct în groapa cu noroi, Ben zărise mișcarea de la geam.

— E cineva aici, Samuel!, îi șoptise.

— E pe naiba! Mișcă-te, dacă vrei să mănânci în seara asta!

Dar, pentru că era convins că Samuel avea să ucidă pe toți cei care îi ieșiseră în cale, așa procedase Samuel într-un han, Benjamin țintise camera și urcase el acolo. O făcuse mai degrabă din curiozitate, pentru că avusese impresia că o nimfă îi privise pe fereastră. Nu se înșelase deloc. Căutase persoana micuță care se holbase la ei și o găsitse. Iar întâlnirea fusese epică.

În prezent, își mușcă buzele amintindu-și toate acestea. Acea seară fusese ultima în care el și Samuel făcuseră echipă. În zori, când Ben avea să afle un adevăr îngrozitor, el și George fugeau cu intenția de a nu se mai întoarce vreodată. Soarta fusese în continuare amuzantă pentru că avusese noroc să își întâlnească tatăl pe drum. Nu îi luase decât un mic test ca să fie recunoscut drept copilul său, chiar dacă bătrânul, auzind numele femeii care îi fusese mamă, nu mai avea nevoie de o confirmare. Benjamin semăna leit cu răposatul conte. Totuși, în ciuda resentimentelor față de Guilford, Benjamin acceptase numaidecât să își ia rolul în primire, nu pentru el, ci pentru companionii săi. Alminteri, Benjamin nu știa ce ar fi făcut cu o fetiță de nouă ani în brațele sale și un băiat de șaisprezece urmându-l orbește.

— Milord!, exclamă vizitiul. Trapa dintre el și bărbat era deschisă. Ben îl privi pe vizitiu și oftă. Vagabonzi în față!, îl informă acesta.