Epic

capitolul 2

Alesese să doarmă în pădure în urmă cu o seară, ceea ce însemna că nu dormise mai deloc. Se temuse prea tare să se apropie de satul gălăgios, de lumea care se distra prea bine și din care nu simțea că făcea parte. Hillary nu se distrase așa niciodată, chiar dacă în multe nopți își imaginase cum ar fi. Privi morcovul pe care armăsarul ei îl devora înainte de a intra în Newmarket. Pierduse foarte mult timp până aici și se temea că era lipsită de energie. De-abia ce își mai putea mișca picioarele. Nu știuse cum să evite furtuna de zăpadă, fuseseră loviți din plin și fusese nevoită să o ia pe jos până în Newmarket. Îi era frig, foame și frică.

De data aceasta, Hillary trebuia să se chinuiască să găsească o cameră pentru ea și pentru calul ei. Avea nevoie de mâncare, de căldură, de o baie dacă voia să o poată căra până în Southam.

În teorie, totul păru ușor. Dar, la fel ca în prima seară, adevărul era că inima îi bătea îngrozitor de tare. Totuși, decise să intre în primul han ce îi ieși în cale. Era acum sau niciodată! Râsetele și vocile de bărbați o făceau să se gândească serios la periculozitatea acestui periplu. Nu știa cum să se ferească de ei, se temea de avansuri și nici nu știa cât să cheltuiască. Putea rămâne lefteră înainte de a ajunge pe moșia lui Jeremy. Ce ar fi făcut atunci? Sau, și mai rău, putea fi prădată și ucisă. Periferia din Newmarket nu îi inspira încredere. Tot felul de degete lipicioase și de ochi sclipitori în noapte se strecurau pe lângă marile mese și pe lângă călători. Trebuia să fie atentă cu monedele pe care le strânsese.

Păși timidă în han, făcându-și loc pe lângă halbe și mirosuri puternice care îi făceau stomacul să ghiorțăie afurisit. Era un hol destul de mic, prin urmare aglomerat, cu o lumină izvorând din tavan, lumânările legănându-se periculos deasupra capurilor petrecăreților. Își strânse pumnii și încercă să se apropie de tejghea. Picioarele care se învârteau peste tot păreau că îi pun piedică. Era un iad aici. Deodată, un individ trecând pe lângă ea o lovi atât de tare, încât Hillary fu nevoită să se sprijine de alți trei bărbați. Cu coada ochiului îl zări pe individ întorcându-se spre ea și prinzând-o de brațe.

— Iertare, domniță!

Nu știu ce să spună. Bărbatul era masiv, înfofolit în haine groase, cu părul nu foarte lung descoperit și prins într-o coadă joasă, aidoma bărbaților din clasa mijlocie și de jos. Nu asta îi atrase atenția fetei. Era ceva comun în societatea lor. Pe chipul bărbatului o trăsătură ieșea în evidență: ochii. Un fior îi străbtu întreaga ființă în momentul în care realiză că irisurile individului erau de culori diferite. Culoarea se întinsea în celălalt ochi, iar albatru din acesta îl făcea să pară aprope orb. Purta barbă și avea sprânceana dreaptă ușor crestată. Părul nu mai crescuse acolo, semn că fusese un accident destul de grav. Dacă cineva ar fi țintit mai jos, l-ar fi lăsat orb.

Bărbatul îi dădu drumul și se întoarse pe călcâie. Hillary rămase să îl privească. Avea un mers apăsat, hotărât, pe lângă faptul că hainele de pe el îl și construcția trupului îl făceau să arate masiv. Unde mai văzuse Hillary ochii ăia? Clipi, având impresia că hanul trepida. Nu putea uita seara în care intrusul acela îi cruțase, pe ea și pe frații ei. Nu putea uita vocea, deși se schimbase. Era un băiat atunci. Era un bărbat acum.

Instinctual, amintinud-și că băiatul și răufăcătorii lui furase bijuterii din casă, își duse mâna la buzunarul cojocului pe care îl îmbrăcase. Un val de căldură îi străbătu corpul când realiză că nu putea simți forma rotundă a monedelor. Nu mai erau acolo!

La fel de repede cum intrase, se întoarse și alergă după hoț, strigând în gura mare:

— Hoțul!