Epic

capitolul 22

În genunchi, cu mâinile împreunate și cu ochii închiși, Hillary era așezată înaintea altarului. Îi era greu să lase în jos cu această rochie pe ea, deși o alesese pe cea mai simplă și mai sobră. Cu toate astea, nu se lăsase. Îngenunchease, profitând de faptul că nu mai era nimeni în bisericuță, și începuse să se roage:

— Și te rog, Doamne, dă-i soțului meu înțelepciune...

— Hillary, știi că te aud, nu?

Așezat în spatele ei, cu brațele împreunate și privindu-i creștetul acoperit de o pălărie asortată cu rochia, Benjamin își țuguiase buzele amuzat. Soția lui insistase că îl uitase pe Dumnezeu din ziua căsătoriei lor și că așa ceva nu se putea. După mai multe ore în care reiterase experiența ei la mănăstire, contele fusese nevoit să își dea ochii peste cap și să accepte să o însoțească la micuța biserică anglicană din apropierea casei, unde se și căsătoriseră. În sinea lui, spera că avea să o găsească închisă, pentru că nu era genul de persoană care mergea la biserică de plăcere. Oftase când realizase că porțile erau larg deschise. Asistaseră la slujba interminabilă și rămăseseră mult după ce oamenii, puțini câți fuseseră, plecaseră doar ca soția lui să îngenuncheze înaintea crucii și să începe să se roage pentru înțelepciunea lui.

Ca și cum nu îl auzise, Hillary izbucni, cu o strălucire vibrând în pupile:

— Ba nu! Mai bine minte! Își lăsă capul jos și îngâimă: Dă-i, Doamne, minte...

În momentul de față, Ben avea nevoie de o minune să o urnească de acolo, nu de minte.

— Pot să mă rog să ți se dea și ție același lucru, mo ghaol.

— Asta dacă vei insinua că nu am suficientă minte. Ridicându-și privirea spre el, își miji ochii, seriosă: Insinuezi cumva că nu am?

Era un drum mort. Benjamin își ridică mâinile și zâmbi, alegând să privească în jur. Mama lui încercase să îl crească drept un om cu frica lui Dumnezeu și așa și fusese, până ce Samuel îl luase sub aripa lui și îi arătase că el, Ben, avea putere asupra morții aidoma unei divinități, că poate ucide, că poate curma destine. Atunci, bărbatul realizase că nu voia să fie Dumnezeu și că nu putea să își asumă o astfel de responsabilitate. Prin urmare, contele se mulțumea să fie soțul lui Hillary și atât. Și slujba asta părea una destul de dificilă din când în când.

— Așa..., oftă ea. La minte eram...

— Mai e altceva?, izbucni acesta. Simțea că i se face extrem de foame. Cum putea un preot să țină slujba aproximativ patru ore și cum de reușiseră să ajungă de la început la ea? Așa ceva era incredibil!

— Și răbdare..., îl ignoră femeia.

— Am răbdare, se încruntă, căci orice statuie de aici putea să confirme asta. Cu ea avusese toată răbdarea din lume.

— Să nu mai țipe niciodată la mine..., insistă Hillary.

— Nici n-am țipat!, râse acesta.

— Și să umble pe cărările Tale...

— În cincizeci de ani sper, bombăni, căci încă nu i se vindecase complet mâna, chiar dacă trecuse o săptămână de la duelul cu George.

— Amin!

Auzind încheierea tuturor rugăciunilor, Benjamin o întrebă vesel: