Epic

capitolul 1

Ipfwiche, 1750

Ar fi trebuit să își depună jurământul de călugăriță în seara aceasta, în biserica micuță din satul Ipfwiche, alături de fete mai tinere decât ea. Ar fi trebuit să îmbrace veșmântul alb, să devină mireasa lui Iisus, să își dedice oficial viața Lui. În schimb, de dimineață, neapucând măcar să mănânce alături de surori, maica stareță o chemase în biroul ei.

Mănăstirea din Ipfwiche avea rezervată colina cea mare, pe care se aflau patru construcții: micuța biserică, camerele maicilor, fie chilii, fie dormitoare în bloc, hambarul și școala, acolo unde fetele provenite din familii nobile erau instruite corespunzător statului lor. Mănăstirea trăia, de fapt, din sumele de bani pe care tații și frații le plăteau pentru ca fiicele sau surorile lor să trăiască izolate de frivolitatea populară a secolului al optsprezecea, de cele mai multe ori până în momentul căsătoriei. Uneori, ca în cazul lui Hillary,fetele rămâneau aici toată viața, deveneau ele însele călugărițe, abandonate de familie pentru care, de la o anumită vârstă, deveneau o povară.

Hillary era la vârsta la care era o povară pentru fratele ei, Jeremy, noul baron de Leigh. Avea douăzeci și cinci de ani, nu îi fusese găsită nici până acum o partidă bună și nu putea spune că ea, în micuțul și liniștitul Ipfwiche, căutase vreodată un soț. Nici nu era permis. Nici nu ar fi visat la asta. Prin urmare, pentru că își dăduse seama că Dumnezeu o voia așa, nemăritată pe vecie, hotărăse, cu o lună în urmă, că era potrivit să depună jurământul. Se obișnuise cu viața aceasta. De nouă ani era aici, de când mama ei murise, iar tatăl, neștiind cum să îi valorifice prezența, o așezase aici. În fiecare an o vizitase, promițându-i că la optsprezece ani, când își va face debutul, va veni personal să o ia. Dar promisiunea rămăsese vie doar în memoria copilei, pentru că baronul murise la un an după soția lui, iar Jeremy, prea tânăr să preia frâiele casei, devenise pupila unui unchi îndepărtat. Acest bărbat nu avusese vreun interes din a o aduce pe fată acasă, fiind o gură în minus de hrănit. La douăzeci și unu de ani, când Jeremy fusese capabil să își asume titlul, acesta îi ceruse să îl păsuiască: era tânăr și nu putea avea grijă de ea, cu promisiunea că îi va găsi în cel mai scurt timp un soț. Trecuseră patru ani, iar Jeremy nu izbutise.

Gândul lui Hillary încetase să mai zburde spre ideea de dragoste și ar fi uitat cu adevărat că avea un destin palpitan dacă maica stareță nu ar fi anunțat-o succint:

— Domnișoară Leigh, fratele dumitale mă înștiințează că o trăsură va ajunge să vă ia și să vă ducă la Londra, cel târziu poimâine-dimineață.

Nu se gândise la nimic grandios, Hillary, mai ales că expresia stareței nu putea comunica nimic, așa că, imediat, Hilary se gândi la ce era mai rău. Își așeză mâinile pe biroul din lemn al femeii și sărise în picioare, îngrijorată:

— S-a întâmplat ceva cu Mary? Cu el?

— Răbdare, domnișoară, răbdare! O privi maica stareță pe sub ochelari, cu scrisoare încă în mână, punctând tendențioasă. Niciodată nu ai avut-o printre virtuți, mă tem.

Se putea spune și așa. De fapt, în acest moment Hillary și-ar fi dorit să smulgă epistula din mâna femeii și să o citească singură. În schimb, luă un loc și încercă să nu se gândească la faptul că Mary trebuia să își facă debutul anul ăsta, iar Dumnezeu nu putea fi atât de crud, încât să nu îi permită această plăcere. Își mușcă buzele și privi zăpada care începuse să cadă încet pe culme. Nu i se părea deloc rece pentru ianuarie. Poate că ieșise de prea puține ori anul acesta, preferase munca din bucătărie sau biblioteca de nu simțise că iarna avea să se prelungească până în martie.