Epic

capitolul 17

Esther Ethel, așa cum era formal prezentată fata de douăzeci și patru de ani, era așa-zisa soră a lui George Ethel, deși Ben insistă că era și sora lui. Stabilirea acestei relații o încântă pe Hillary, până ce Esther își așeză degetele pe mâna lui Ben și râse. Era clar că fata nu credea la fel și o enerva faptul că era singura care observa asta. Bineînțeles că și ea fusese îngrozitor de familiară cu Ben, când îl întâlnise, imorală chiar, dar nu era același lucru; Benjamin era acum soțul ei, prin urmare trebuia să se roage că orice păcat ar fi făcut în afara căsătoriei, acesta avea să fie șters pentru că, în cele din urmă, erau căsătoriți acum.

Domnișoara Ethel era brunetă, cu ochii mici și albaștri, cu un nas micuț și cu buze cărnoase. Avea probabil înălțimea ideală și deborda în forme apetisante pe care corsetul le scotea în evidență. Hillary se putea considera acum ștearsă în comparație cu „sora" lui Ben, ceea ce o făcu să se bosumfle și să privească peste capetele celor doi întreaga conversație din salonaș.

— Tu trebuie să fii soția lui Ben!, spusese Esther.

Glasul ei era așa cum se așteptase; suav, delicat, de parcă un înger cânta la harpă. Avea un zâmbet perfect, dacă stătea să-i analizeze dinții. Își mușcă buzele; nu ar fi trebuit să îi analizeze dinții!

— Hillary, da..., aproape că îngâimase aceasta, realizând că toate capetele se întorseseră spre ea. Ben nu avea de gând să fie un domn acum și să o introducă. Prea bine. Avea să se introducă dingură!

Dar Esther nu o mai asculta. Se întosese să îi șoptească ceva lui Ben, ceva ce bărbatul găsi extrem de amuzant. Hillary îl scrută cu privirea și își strânse buzele. Era dezamăgită de acest comportament. Ben însă păru că nu observă; continuă să comunice cu Esther de parcă nici nu era acolo.

La cină, pentru că Esther trebuia să ia cina cu ei, Hillary fu așezată în fața sa, luând parte la o conversație interminabilă. În această lipsă de maniere se putea include, pentru că plescăi, își dădu ochii peste cap și sorbi nedemnă din vinul pe care un lacheu îl punea în pahar, provocând-o parcă să bea și mai mult. În cele din urmă, când glasurile încetară, Hillary luă o gură mare de aer, alături de o gură și mai mare de vin, și întrebă, îngrozită de existența unui alt subiect mai cuprinzător ca cel din urmă:

— Cum l-ai cunoscut pe lord Gilford?

Observă că George zâmbise, iar soțul ei își dresese glasul. În momentul de față, se aștepta la orice răspuns.

— Oh, cred că lui Ben nu îi place să se laude cu asta!, zâmbi Esther, clipind inocentă spre ea. Dar, cum părea că nu trebuia să îl asculte pe Ben, își drese și ea glasul, privind complice spre acesta, și începu: Aveam opt ani când mi-a salvat viața, își mușcă buzele și parcă roșii. Cred că ar trebui să îl las pe el să îți povestească...

Auzind asta, Hillary putea spune că înțelegea perfect totul. Esther era doar cu un an mai mică decât ea; prin urmare, ea trebuie să fi avut nouă ani când Ben a salvat-o. Întâmplarea făcea că la nouă ani îi fusese prezentat acest hoț și tot atunci bărbatul pretindea că se lăsase de hoție. Nu avea nevoie de o inteligență ieșită din comun pentru a pune lucrurile cap la cap.

— Înțeleg. Și cărui fapt datorăm vizita...?

— Am sosit neanunțată!, o întrerupse din nou Esther. Trebuia să rămân în Kent, pe moșia lui Ben, până în martie, dar am considerat înțelept să mă familiarizez cu lumea bună dacă tot vreau să intru în ea, anul acesta.