Epic

capitolul 30

Când vorbi în cele din urmă cu Esther, care se afla în casa contelui de Lovejoy, soțul ei acum, Benjamin se simți un om bătrân care avusese prea multă răbdare în tinerețe și căruia acum nu îi mai rămăsese nici măcar puțină. De fapt, el avea să afle mai târziu în acea zi, când va fi primit o scrisoare de la vicarul din Southam, că nu îi mai rămăsese nici măcar puțină răbdare, darămite pentru Hillary, care era acum la a treia sau a patra fugă de el. Acum însă stătea înaintea surorii sale, fetița pe care și-o amintea și acum speriată, îngrozită de ce putea să îi facă un adult bolnav, agățându-se de umerii lui și plângând. Își amintea momentele în care o hrănise cu mâinile lui, când el și George o spălaseră, o culcaseră, inventaseră povești numai pentru ea. Aceeași fată crescuse acum doar ca să facă o greșeală oribilă: se întorvărășise cu un bărbat care nu o merita.

Contesa de Lovejoy stătea liniștită în salon, cu soțul ei într-un colț. Rochia din muselină albastră îi evidenția talia, părul îi era prins într-un coc serios și avea în mână o broderie asupra căreia nu se mai putuse concentra încă de când slujitorul anunțase prezența lui Benjamin. Nicholas era la fel de agitat; conștient că trebuia să înfrunte mânia bărbatului care îi distrusese viața, Lovejoy alesese să bea câteva guri din cel mai fin coniac pe care și-l permisese. Și își permisese multe de când se căsătorise cu o fată a cărei dotă acoperea majoritatea datoriilor sale. Singura problemă în căsnicia lor era aceea că Esther făcea pe stăpânul casei, când el ar fi trebuit să cânte în ogradă.

Benjamin își luă privirea de la Nick imediat ce intră, dezgustat de faptul că acesa o sedusese pe Esther. Totuși, când privi poziția celor doi în salon, contele conștientiză că era posibil să fie invers; Esther să se fi dus la Lovejoy, ea să fi plănuit totul. Nick era un animal; nu avea creier suficient să acționeze.

— Esther, ai făcut o greșeală, îi zise el imediat, cu pumnii strânși, simțind nevoia să îl ia la bătaie pe cel vinovat de toate.

Ajunsese în Londra într-o zi în care nu făcuse nicio pauză, era murdar și obosit. Și trebuia să țină seama de faptul că vorbea cu Esther, să nu se răstească prea mult la ea, să nu plângă. Da... Contelui i se rupea inima când își imagina doar că sora lui trebuia să împartă așternutul cu un bărbat care fusese o brută cu Mary. Înnebunea știind că Esther avea să îi crească copiii, să îi fie alături până ce moartea îi va despărți și asta pentru că ea fusese atât de revoltată de căsătoria lui, încât alesese să facă prostia asta. Prostie pe care se îndoia că o putea rezolva.

— Amuzant, își ridică ea ochii din lucrul. Și eu am zis același lucru despre contesa ta.

Iar asta! Până unde putea merge gelozia lui Esther?

— Hillary nu e o greșeală, îi zise calm, apoi îl indică pe Nick. Bărbatul ăsta este. Îl observă pe Lovejoy cum zâmbește și se abținu să nu îl lovească. Ce a fost în mintea ta când...?

— Eu și Nick ne potrivim!, sări aceasta în picioare. Avem țeluri comune.

— Nu mi-l imaginez pe Lovejoy fiind pentru pacea în lume, dădu el batjocoritoe din cap.

Ochii ei luciră, iar Ben spera că era de nervi, nu de lacrimi. Își încrucișă brațele la piept și se răsti la el:

— Ce mai vrei, Benjamin?

— Te-a atins, Esther?, o întrebă aproape șoptit. Pe drum spre Londra îi venise în cap ideea de a anula căsătoria, dar acest lucru era posibil doar dacă nu fusese consumată. În mintea lui spera asta, dar calculând roșeața de pe chipul lui Esther, își pierdu speranța. Putem încă..., începu, când Nick sări în picioare și zise: