Epic

capitolul 25

În salonul lui Hillary era o dezordine de nedescris. Totul era acoperit cu foi, pătat cu cerneală, câteva eșarfe zăceau pe un divan și peste tot descopereai câte un pahar cu apă sau o cană cu ceai. Se părea că femeia își luase în serios rolul de organizatoare a unei recepții de nuntă, deoarece partea ușoară fusese deja făcută, aceea de a vorbi cu preotul. De dispensă se ocupa Benjamin, care o asigura că o va avea înainte de ultima zi de pregătire. În timp ce stătea la măsuță, Mary, care venise mai devreme în acea dimineață, se așezase pe canapea, iar Ned, care o asista pe stăpână în orice făcea, își pusese capul în poala ei. Se părea că micuțul o cucerise și pe Mary, mai ales când aflase că trebuia să fie soția lui George. Micuțul adormise în cele din urmă, iar sora ei rămăsese cu privirea la chipul băiețelului ce promitea să fie extrem de chipeș.

— Nu ți se pare că Ned seamănă cu Jeremy când era mic?, întrebă aceasta dintr-o dată.

Contesa își ridică un ochi spre ștrengar și oftă.

— Categoric!, spuse Hillary care era mai degrabă ocupată cu verificarea invitațiilor de nuntă. Nu crezuse niciodată că era atât de greu să organizezi ceva și cumva gândul îi zbura la Esther care se lăudase cândva cu cele mai frumoase petreceri din Kent. O imită în mintea ei și își dădu ochii peste cap. Abia aștepta să o vadă la recepția de nuntă! Își țuguie buzele mândră de sine și puse în plic ultima invitație, pe care o completase chiar ea. Mâna amenința să îi rămână în poziția de scris pentru eternitate.

— Hillary?, se auzi din nou glasul lui Mary. Chiar crezi că Jeremy va muri?

Asta o făcu să își ridice privirea. Lăsă penița într-o parte și își întinse spatele, care pocni, eliberând-o de tensiune. Adevărul era că nu se mai gândise deloc la fratele ei, încă din momentul în care acesta aproape că o alungase din Southam. Fusese prea ocupată cu propria căsnicie, apoi cu Mary și contele, încât ideea că avea un frate muribund îi suna complet străină.

— Va mai trece ceva timp până la asta..., o asigură, dar își dădu seama că se asigură pe sine. Încă nu și-l putea închipui pe Jeremy decedat, nu atât de tânăr. Era doar cu un an mai mic decât ea.

— Atunci, nu văd de ce trebuie să grăbim căsătoria, bolborosi Mary, întorcându-și atenția spre băiețel.

De când o anunțase că în două săptămâni avea loc ceremonia, Mary se albise și se comporta ciudat. Spera doar să nu mai fie ceva la mijloc, ceva îngrijorător, ceva oribil. Unindu-și degetele, care, după ore întregi de scris păreau că nu mai voiau să stea drepte, Hillary o întrebă:

— Vrei sau nu să te căsătorești cu domnul Ethel?

— Vreau!, fu răspunsul vehement al surorii ei. Strălucirea din ochii acesteia îi spuse că nu putea minți. Atunci, care putea fi problema? Ei una îi trecea prin cap o singură variantă căreia îi și dădu glas în cele din urmă:

— Mary, știu că nu voiai să mai vorbești despre asta, dar... îl iubești pe domnul Ethel?

Urmări reacțiile lui Mary, de la mușcatul buzei, la îmbujorare și apoi la zâmbetul amar, când o întrebă:

— Cum se simte iubirea?

Ah, iubirea... Hillary își închise ochii. Dar era convinsă că iubirea dintre ea și Benjamin nu semăna cu nimic din ce avea restul lumii. Iubirea lor era năbădăioasă, era pasională. Ea nu își imagina existența fără acest bărbat, deși, de multe ori, prefera să îl arunce de la balcon, pe când Benjamin era cel mai vesel îndrăgostit, ironic din calea-afară, pregătit mereu să facă o glumă acolo unde nu era cazul. Iubirea lor era specială tocmai pentru că era spontană. Imprevizibilul avea să o facă se îmbolnăvească de inimă, într-o bună zi, pe când pe el îl albea înainte de vreme.