Epic

capitolul 19

Opt martie avea să fie ziua în care Esther Ethel înțelegea că viața i-l furase pe Ben. Și prin „viață" se referea bineînțeles la Hillary, actuala contesă. Asta ar fi trebuit să fie ziua ei fericită. Își imaginase momentul altfel, debutul său. Adevăratul motiv pentru care Esther nu intrase niciodată în Societate fusese acela că se așteptase ca Benjamin să aibă întotdeauna nevoie de ea acasă, în casa lui din Kent. Zvonul cum că pusese ochii pe călugărița Leigh o făcuse să izbucnească într-un râs isteric, iar când totul fusese real – contele își găsise contesa – Esther tremurase de mânie. Își irosise existența pentru un nerecunoscător, iar, imediat ce Ben închise ușa salonului în care ea și George fuseseră invitați să stea până ce cuplul va fi fost pregătit pentru a descinde spre primul bal al sezonului, Esther avea să afle cât de nerecunoscător putea fi Benjamin Mont, mincinosul conte de Guilford.

— Va trebui să discut cu tine, Esther, înainte de a pleca la acest bal.

Se așteptase să îi laude rochia; era din mătase franțuzească, albastră, culoarea care știa că îl încânta, și avea peste tot niște petale în formă de lacrimă. Decolteul era suficient de adâncă, încât se putea spune că dacă respira prea tare, sfârcurile i-ar fi ieșit afară. Dar nu se descurajă, în ciuda acestui gest al său, ci continuă să ducă ceașca de ceai la buze. Știa prea bine despre ce era, mai ales când folosea tonul acela. Făcuse ceva greșit, din punctul lui de vedere, ceva ce avea să o facă să plătească cu propria mândrie.

— Deci fuge la tati când are de dus o luptă.

George Ethel era pe dinafară. De-abia ce apucase să ducă un biscuit la gură, luptându-se cu gulerul închis al vestei roșii pe care o purta, când Benjamin intrase în salon. Contele era nervos, putea spune asta din gestul mâinilor; degetul mare atingea nervos arătătorul, din nou și din nou. Esther nu aflase niciodată, dar Ben putea fi o fire violentă. Nimeni nu și-ar fi dorit ca răbdarea contelui să se năruie, chiar dacă toată lumea credea că aceasta era infinită. La urma urmei, George îl cunoscuse cel mai bine.

Era un copil când fusese adus de Samuel în dărăpănătura în care stătea și Ben. Acolo se ajutaseră unul pe altul și fuseseră martorii atrocităților pe care, în parte, fiecare le comisese. Aveau în comun mai multe lucruri decât ar fi putut intui majoritatea; Benjamin fusese mult timp bastardul contelui de Guilford, până să fie oficial recunoscut drept fiul al său, pe când George era copilul din flori al unui bărbat cu o influență aparte în această lume, unul pe care îl întâlnise cu regularitate.

Dar acum, George prefera să privească și să înțeleagă ce făcuse Esther pentru a-l stârni astfel.

— Nu mă duc la război, Esther!, o apostrofă Benjamin. Nu am nevoie de soldați! Am nevoie de o soție care să nu se îndoiască niciun moment că e vrednică de titlul de contesă!

Invidia lui Esther mersese prea departe!, își zise George. El știa prea bine cine era Hillary pentru Ben și o simpatiza. Era o femeie neobișnuită pentru educația religioasă pe care o primise. Era unică.

— Și este!, se încruntă George. Nu-i așa, Esther?, o țintui cu privirea.

— Nu, dădu aceasta din cap, negativ.

Hillary putea avea ceva în comun cu Esther; amândouă putea fi îngrozitor de încăpățânate. Dar George, care trăise în compania damelor cu capul tare, știa prea bine de unde să o ia pe surioara lui.

— Eu cred că ești geloasă, îi zise George calm.

— Geloasă?, femeia pufni și lăsă ceșcuța jos. Îi tremurau mâinile. Benjamin era suficient de inteligent să lovească acum în punctul sensibil al acesteia.