Brutal

7. Cedez

Damien

Respectându-şi cuvintele, Maya îmi bate dis-de-dimineaţă la uşa apartamentului.

La naiba cu Eric că i-a dat adresa mea!

Aş fi crezut că s-a răzgândit după ultima noastră conversaţie, dar se pare că m-am înşelat.

— Bună dimineaţa!

Veselia din glasul ei mă scoate imediat din sărite. Ce persoană normală e atât de fericită la ora 8, într-o zi de luni?! Sunt mai mult decât tentat să îi închid uşa în nas şi sămă întorc la somn, dar blondina asta sâcâitoare se strecoară mult prea repede înăuntru. Fata asta încă nu s-a prins până acum că nu îmi pasă dacă nunta are loc sau nu, cu atât mai mult nu mă interesează să îi dau vreo mâna de ajutor?

— Ai la dispoziţie 10 minute să te schimbi, altfel te voi târî toată ziua după mine în pijamale, îmi ordonă cu un glas ce se vrea a fi autoritar, dar zâmbetul de la final mă induce în eroare: oare glumeşte sau zâmbeşte mereu când vrea să pară dură?

Deşi aş vrea să îi spun că nu o să merg nicăieri cu ea, că am terminat cu prostia asta, că poate să se ducă să facă ce vrea pentru că eu nu o mai ajut de acum încolo, ceva mă face să tac şi nu îi zic nimic din toate astea. Nu ştiu de ce nu o dau imediat afară. Ar fi trebuit să fac asta. Să se ducă să enerveze pe altcineva cu zâmbetul ei şi să privească pe altcineva cu ochii ăia verzi. În dimineaţa asta au o nuanţă şi mai aprinsă ca de obicei. Probabil sunt cameleonici pentru că au aceeaşi nuanţă ca rochia verde şi vaporoasă pe care o poartă azi. Părul îi e despletit, în bucle aurii. E prea concentrată să se uite prin apartamentul meu ca să observe că încă nu am părăsit camera. Dar când privirea i se opreşte asupra mea, în minte încep să îmi răsune cuvintele ei de acum două zile. "De unde stăteam eu, nu tu păreai a fi monstrul."  Poate glasul cu care le-a rostit atunci, abia şoptit, de parcă i-ar fi fost frică să nu mă supere cumva, sau poate modul în care ochii ei mă privesc mereu şi în special acum, inocent, fără să mă judece, deşi la cum mă comport cu ea ar avea tot dreptul să o facă, nu ştiu ce anume mi-a schimbat decizia, dar cert e că m-am întors încruntat şi puţin confuz către camera mea să mă schimb şi să merg cu ea şi azi.

*

Patru ore mai târziu şi încă cinci restaurante tăiate de pe listă, iar eu deja sunt gata să îi spun Mayei că e o pierdere de timp şi că ar fi mai bine să renunţăm la nunta asta. E a patra zi de căutări şi nici până acum nu am reuşit să găsim locaţia potrivită. Nu înţeleg cum şi-au închipuit Kim şi Eric că am putea găsi un loc într-un timp atât de scurt. Peste tot e plin, nu doar toată luna august, ci chiar şi după. S-a întâmplat să găsim şi câteva variante de localuri libere care însă nu i-au plăcut Mayei, şi ce-i drept nici mie, pentru că erau mult prea neîncăpătoare şi totul lăsa de dorit.

E clar că ne pierdem timpul şi că nu avem altă soluţie decât să renunţăm. Tot spun că e mai bine să renunţăm încă de când am început să organizăm nunta. Şi acum e cel mai potrivit moment să îi spun Mayei că nu o voi mai ajuta, indiferent de ameninţările ei. E în zadar.

Şi chiar mă întorc hotărât cu faţa către ultimul restaurant pe care l-am vizitat azi, aşteptând ca Maya să iasă. Dar hotărârea mea începe să se evapore când o văd pe blondina permanent veselă că nu mai e veselă. Nu zâmbeşte. Colţurile gurii ei sunt îndreptate în jos, într-o evidentă urmă de dezamăgire. Nu se uită deloc în direcţia mea. Se opreşte în faţa maşinii şi după un oftat scurt, se aşază pe marginea bordurii, cu mâinele împreunate sub barbie şi sprijinite de genunchi.

— Ce facem acum?

Întrebarea ei e aproape şoptită. Şi în acel moment tot planul meu de a-i spune că nu are rost să ne mai batem capul, se spulberă. Imaginea ei, aşa lipsită de bucuria care îi înseninează mereu chipul, mă opreşte să-i spun ceea ce aş fi vrut. În schimb, o idee îmi apare brusc în minte şi fără să mai analizez ceea ce tocmai urmează să fac, mă apropii de Maya.