Brutal

17. Nu mai plânge!

Lacrimile Mayei au un efect diferit asupra mea. Ciudat cum altcineva nu mi-ar fi trezit atâtea emoţii dacă ar fi plâns, dar să o văd pe Maya atât de fragilă, de vulnerabilă, cu lacrimi şiroindu-i pe obraji...

Este pentru prima dată când o văd plângând, iar asta mă deranjează în cel mai straniu mod cu putinţă. Nu mai sunt indiferent în faţa lacrimilor aşa cum am tot fost până acum. Simt cum încep să mă enervez la imaginea ei, atât de tristă, la durerea care i se citeşte pe chip şi se aude în suspinele ei. Nu îmi place să o văd aşa. Maya zâmbeşte mereu, trebuie să zâmbească, nu să plângă.

Amintiri pe care am încercat de nenumărate ori să le îngrop revin cu o putere atât de mare încât singura mea reacţie în faţa suferinţei Mayei este o izbucnire nervoasă.

— Maya, încetează!

Ştiu că vocea mea e ridicată şi mai ştiu şi că nu se aştepta să mă comport aşa atunci când ea e la pământ, şi la propriu şi la figurat.

Nu se opreşte din plâns, ba chiar începe să tremure, în timp ce lacrimile continuă să îi întunece privirea. Asta mă înfurie şi mai tare.

— La dracu', Maya, vrei să te opreşti din plâns?! glasul meu răsună în toată încăperea.

Maya se încordează şi îşi duce mâinile la faţă, încercând să-şi şteargă lacrimile.

— Rochia... e distrusă... reuşeşte să spună printre hohotele de plâns.

Atunci observ rochia de pe fotoliul din colţ. Rochia de mireasă pe care a luat-o astăzi pentru Kim. Şi are două urme albastre pe piept. Nici nu încerc să mă gândesc cum s-a întâmplat pentru că îmi dau seama că din cauza asta plânge Maya. Rochia asta e motivul pentru care Maya nu zâmbeşte în acest moment, aşa cum obişnuieşte să o facă, ci varsă lacrimi amare care îmi fac inima să se strângă dureros. Nu înţeleg ce e cu mine şi de ce simt asta, dar tot ce vreau acum e ca Maya să nu mai plângă.

— Stop! Nu mai plânge, fir-ar să fie!

De data asta ţipătul meu o sperie şi se târăşte câţiva paşi înapoi. Dar din ochii ei, acum roşii, năvălesc în continuare lacrimi.

Furios că nu se calmează, mă duc în mijlocul camerei şi încep să urlu la ea.

— Maya, GATA! Ajunge!

Iau vaza care se află pe o masă mică din sticlă şi o arunc cu putere în celălalt colţ al camerei. Cioburile se împrăştie peste tot şi zgomotul o face pe Maya să scoată sunete necontrolate. Îşi duce mâinile în jurul gâtului şi încearcă să îşi liniştească spasmele care îi agită tot corpul.

Dar nu poate să se oprească din plâns.

Îmi trec agitat mâna prin păr şi oftez nervos pentru că nu ştiu ce să fac. Mă uit din nou la ea şi simt cum mă doare sufletul pentru ea. Blondina mereu veselă e atât de rănită acum, iar eu nu fac altceva decât să o sperii cu atitudinea mea.

Mă apropii cu paşi mărunţi de ea şi observ cum ochii i se măresc de teamă şi cum se fereşte de mine până când ajunge să se ghemuiască în colţul camerei. Îşi ridică genunchii la piept şi îşi ascunde capul între ei.

Îngenunchez în faţa ei şi îmi întind cu grijă mâinile către ea. Când îi ating umerii, se fereşte şi începe să plângă şi mai tare şi corpul îi tremură violent.

— Shh, Maya, gata, îmi controlez vocea care e aproape o şoaptă acum şi o apuc de umeri, trăgând-o spre mine.

Ezită câteva secunde, dar în final îşi desprinde braţele din jurul genunchilor şi mi le pune după gât. Mă strânge cu putere în braţe şi, pentru prima oară, o strâng şi eu, cu şi mai multă forţă. Îi netezesc uşor părul, în timp ce îi şoptesc cuvinte liniştitoare.