Brutal

0.1. Îngheţată topită

Damien

După ce s-a rugat de mine minute bune, Eric a reuşit să mă convingă să mă întâlnesc cu el şi Kim, logodnica lui, la un restaurant ales de ei pentru a discuta despre "ceva" important. A fost foarte vag şi tocmai pentru că nu înţeleg ce am putea vorbi toţi trei, am fost reticent la auzul acestei invitaţii. Eu şi Eric, cel care îmi este frate, nu suntem cei mai apropiaţi, dar dacă ar fi vorba despre ceva serios sau dacă a păţit ceva atunci îmi pasă.

Până la restaurantul la care mi-a spus că trebuie să fiu în seara asta este o distanţă pe care aş parcurge-o cu maşina în doar zece minute. Însă jeepul meu vechi are momente în care nu mai vrea să pornească. Ca acum.

Aşa că îmi arunc nervos cheile în buzunarul pantalonilor şi încruntat pornesc pe jos până acolo.

Îmi trag, ca de obicei, gluga hanoracului pe cap şi încerc să ignor şoaptele maliţioase ale trecătorilor. Purtarea unui obiect vestimentar potrivit mai degrabă pentru o zi ploioasă de toamnă şi în niciun caz pentru o zi cu temperatura aşa ridicată ca azi e judecată de toţi.

Înaintez cu capul plecat, admirându-mi pantofii şi blocând astfel tot ce vine din exterior.

Reuşesc să fac asta până când cineva intră în mine şi mă dezechilibrez câteva secunde.

— Stai, Micah, nu pot să alerg aşa repede ca tine! glasul unei fetiţe răsună imediat din spatele meu.

Mă dezmeticesc rapid şi îmi dau seama că persoana care m-a bruscat a fost doar un băieţel pe care îl urmează o copilă cu părul negru prins într-o coadă sofisticată. Amândoi aleargă şi veselia lor nu e întreruptă decât în clipa în care puştiul cu păr de foc se izbeşte de altă persoană în goana lui şi conul de îngheţată pe care îl avea în mână se împrăştie pe rochia albă a acesteia.

Fetiţa îl ajunge în cele din urmă pe prietenul ei şi amândoi privesc cu groază la desertul dulce de ciocolată care acum se topeşte peste materialul alb. Fata care tocmai a fost murdărită zâmbeşte la ei, nicio urmă de supărare vizibilă pe chipul ei înseninat.

Nu ştiu de ce m-am oprit să urmăresc această scenă, dar cumva mi se pare neobişnuit faptul că ea nu e deranjată că pe rochia ei se află acum o pată de îngheţată de o mărime considerabilă din cauza unor copii care nu au fost atenţi în joaca lor. Atitudinea ei mă surprinde cu atât mai mult când începe să radă atunci cândbăiatul continuă să îşi ceară scuze stânjenit, iar prietena lui, care îl ţine acum de mână, îi întinde necăjită un şerveţel mototolit.

Blondina, căci are nişte bucle sărutate parcă de soarele arzător, e complet amuzată de situaţie şi în loc să fie supărată le zâmbeşte încurajator.

— Dacă tot ţi-ai risipit îngheţata pe rochia mea, ce spui să mergem toţi trei să luăm alta? o aud propunându-le celor doi poznaşi.

La fel ca mine, şi ei par năuciţi de reacţia tinerei, dar în momentul în care aceasta le arată un stand cu îngheţată, chipurile lor se descreţesc şi încep să dea entuziasmaţi din cap.

Îmi continui drumul către restaurant, dar până acolo nu pot să-mi scot deloc din minte întâmplarea la care am asistat. Atitudinea pozitivă a blondei chiar m-a dat peste cap. Oricine altcineva în locul ei ar fi fost de-a dreptul furios că doi mici ştrengari le-au distrus hainele. Oamenii sunt ursuzi când astfel de accidente se întâmplă. Eu aş fi fost morocănos, dar asta e starea mea permanentă.

Şi totuşi ea nu a fost. În schimb, a fost înţelegătoare, le-a vorbit cu blândeţe şi s-a oferit să le cumpere îngheţată de parcă ea ar fi trebuit să se revanşeze pentru cea care a aterizat pe rochia ei.

Atât de ciudat... Şi ceva îmi lasă impresia că pentru ea nu a fost deloc ceva ieşit din comun, ci un comportament absolut normal.

Dar nu e bine, oamenii o să profite de bunătatea ei. O să descopere asta cândva. Aşa se întâmplă mereu. Ar trebui să ştiu mai bine decât oricine...

Deschid uşa restaurantului şi imediat îi observ pe Eric şi Kim aşezaţi la o masă, lângă fereastră.

— Damien, ai reuşit să ajungi, mă întâmpina Kim, respirând uşurată.

Cred că se aştepta să îi las cu ochii în soare. Oare de ce nu am făcut-o?

— Şi ce era aşa de important de discutat? trec direct la subiect, după ce îi arunc un scurt salut lui Eric.

— Da, în legătură cu asta, începe Eric timid, trebuie să mai aşteptăm până ajunge şi prietena lui Kim aici şi abia apoi putem vorbi.

— Ce treabă are ea?Nu ţin minte să fi menţionat că o să mai vină cineva, constat nemulţumit că o să fiu nevoit să nu mă comport atât de antisocial ca de obicei pentru a nu-mi atrage criticile lui Eric mai târziu.

Poate să fie o adevărată durere de cap când îmi reproşează lipsa de interacţiune cu alte fiinţe umane.

— O să afli curând, ce ar fi să comanzi ceva de băut până soseşte şi ea? îmi sugerează Kim, chemând deja un ospătar.

Oftez iritat si, eventual, îmi comand un suc de portocale rece pentru că mi-ar prinde bine ceva răcoritor acum. Hanoracul ăsta e mult prea călduros, dar e necesar. Pentru mine e indispensabil. Îmi ating inconştient antebraţul stâng, încruntandu-mă uşor.

Pentru că această prietenă a lui Kim nu este foarte punctuală sunt nevoit să asist la chicotelile lui Kim atunci când Eric o sărută întruna pe gât şi pe faţă şi care nu încetează decât atunci când îmi dreg glasul zgomotos. Liniştea inconfortabilă care ne învăluie după aceea nu e nici ea mai bună.

Sunt salvat câteva minute mai târziu când Kim zâmbeşte recunoscătoare la cineva din spatele meu şi îmi dau seama că prietena ei a ajuns. Perfect, o să aflu în sfârşit de ce ne-am adunat cu toţii aici.