Brutal

31. Partea I "Dar nu o să te rog"

Damien

Încă îmi mai simt trupul tremurând de plăcere. Şi nu pot să mă abţin să nu rederulez tot ce s-a întâmplat în seara asta între mine şi Maya.

Îmi întorc capul către ea. Doarme liniştită, cu un mic zâmbet pe chip, cu părul răsfirat pe pieptul meu şi buzele uşor întredeschise, în dreptul inimii mele. Respiraţia ei caldă îmi dă din nou fiori. Îmi trec delicat degetele prin părul ei. Doarme atât de frumos, dar pe mine nu mă ia deloc somnul. Nu pot să închid ochii. Mi-e teamă că atunci când o să mă trezesc, ea nu o să mai fie aici, în îmbrăţişarea mea şi că nimic din ce am simţit amândoi aseară nu a fost adevărat.

E prima femeie pe care am atins-o după atât de mult timp. Nu am mai fost atât de intim cu nimeni după experienţa amară cu Alma. Şi nici măcar cu ea nu m-am simţit aşa cum am făcut-o cu Maya.Conexiunea dintre noi doi a fost incredibil de puternică. Încă îmi vibrează coastele de la intensitatea cu care inima mi-a bătut de fiecare dată când ochii verzi ai Mayey se intersectau cu ai mei şi mă ţineau captivi.

Şi dacă o să se trezească şi o să îmi spună că a fost o greşeală? Că nu ar fi trebuit să se întâmple aşa ceva între noi niciodată şi că regretă că m-a lăsat să o ating? O să mă distrugă, o să îmi smulgă şi ultima fărâmă de suflet rămasă. Dacă...

— Hei, vocea ei adormită mă face să îmi îndrept imediat privirea către ea. Eşti treaz deja. Cât e ceasul?

Ridic din umeri, nepăsător. Nu vreau să se ridice de lângă mine. Nu vreau. Din instinct, braţele mele o strâng şi mai tare.

— Nu ai dormit deloc? remarcă cu îngrijorare, în timp ce degetele ei îmi ating cu grijă cearcănele evidente.

O să mă respingă? Încă nu a fugit scârbită, atunci când s-a trezit dezbrăcată lângă mine, acoperită doar de un cearceaf alb, subţire. Şi dacă o va face, totuşi? Poate încearcă doar să găsească cuvintele potrivite, să nu mă doară aşa rău atunci când mă va izbi cu adevărul.

Telefonul Mayei începe să sune pe noptieră. Nu răspunde imediat la el, aşa cum m-aş fi aşteptat, ci îşi întinde gâtul, şi mă sărută cast pe buze, zâmbind încă puţin adormită.

— Da? privirea ei devine serioasă atunci când aude vocea de la celălalt capăt. Ce?

Devin alert atunci când îi văd panica de pe chip. Îşi strânge cearceaful la piept, iar degetele i se albesc de la forţa cu care îl ţine.

— O să vin cât de repede pot, închide cu glas frânt.

— Maya...

Se aruncă în braţele mele şi începe să plângă.

— Joshua... e în spital, Damien! îmi spune printre suspine.

— Ce a păţit?

— Nu ştiu, cineva de la centru m-a sunat şi mi-a spus că în ultima vreme s-a dus mai des pe acolo, dar că se simţea foarte rău de fiecare dată şi azi a leşinat şi l-au dus la spital.

— O să fie bine, Maya, te rog nu mai plânge! o implor când îi văd iar ochii înroşiţi.

Doamne, cât urăsc să o văd plângând!

— De unde ştii că o să fie bine? mă întreabă cu speranţă.

Nu ştiu...

Dar nu îi spun asta, ci o strâng în braţe până când se linişteşte.

*

La întoarcere, m-am tot gândit la ce s-a întâmplat între mine şi Maya până acum. Cu cât se apropie mai tare de mine, cu atât îmi dau seama că e mult prea bună pentru mine şi că nu o merit. Deloc. Nu ştiu ce vrea ea sau ce crede despre mine, dar nu pot să fiu egoist şi să o păstrez în viaţa mea, când sunt atât de conştient că merită ceva mai bun ca mine. Un bărbat care să nu se teamă să o iubească aşa cum trebuie. Cu asta în minte, iau o decizie care îmi rupe deja sufletul. Parcă simţind durerea mea, Maya îşi întoarce privirea de la peisajul pe care l-a admirat pe geamul trenului, şi îmi oferă un zâmbet, chiar dacă îi vine mai degrabă să plângă din cauza lui Joshua. Îi strâng mâna mică şi fragilă între ale mele pentru că ştiu că nu o voi mai putea face altădată.