Brutal

11. Partea II "Leacul cel mai eficient"

Damien

Un zgomot puternic mă trezeşte din somnul agitat. Când îmi deschid ochii, îmi aduc aminte că Maya e aici şi îmi pregăteşte ceva de mâncare. De parcă mi-ar fi auzit gândurile care sunt, în ultima vreme, pline de ea, Maya intră în cameră cu paşi mărunţi, atentă să nu verse tava pe care o ţine în mâini.

— Scuze pentru zgomotul de mai devreme. Mi-a scăpat un pahar pe jos.

Se apropie de pat, iar eu încerc să îi fac loc, astfel încât să poată pune tava lângă mine.

— Ok, începe puţin nervoasă, probabil ar fi trebuit să te avertizez înainte că nu prea ştiu să gătesc, dar m-am gândit că o supă o să mă descurc să fac.

Ia o pauză de câteva secunde, timp în care îşi aruncă o privire îndoielnică asupra bolului de supă pe care mi l-a adus. Gestul ei mă determina să mă uit şi eu în aceeaşi direcţie. Supa Mayei arată destul de bine.

Mă ridic şi mă sprijin de tăblia patului. Întind mâna să iau bolul de supă, însă Maya se pare că are alte planuri. Cu grijă, ia bolul în mână şi îl aduce până în dreptul meu, apoi îmi întinde o lingură plină cu supă. Mă hrăneşte chiar ea. Atitudinea ei faţă de mine mă surprinde atât de tare, nici măcar nu mai găsesc în mine dorinţa de a fi rău şi respingător cu ea. Îi accept ruşinat încercarea ei de a avea grijă de mine. Ruşinat pentru că nu ştiu cum altfel să mă comport.

Dar Maya s-a înşelat. Nu se descurcă să facă nici măcar o supă. De îndată ce iau prima înghiţitură, stomacul meu începe să protesteze şi nu din cauza răcelii. Supa are un gust teribil. Din păcate, nu pot să îmi ascund dezgustul faţă de mâncarea pregătită de Maya atunci când încep să tuşesc necontrolat. Simţind că nu mai pot să rezist, mă ridic foarte rapid din pat, răsturnând tava şi întregul ei conţinut peste tot şi singurul lucru pe care mi-l doresc în acest moment este să ajung cât mai repede la baie.

*

După episodul de acum câteva minute, mă simt mai ameţit şi mai slăbit. Maya a avut grijă să îmi schimbe aşternuturile şi să strângă restul mizeriei făcută de mine. Acum, stau din nou în pat, lipsit de puteri. Urăsc să mă simt aşa. Nu am mai răcit de foarte mult timp şi chiar uitasem cât îmi displace să mă simt atât de neajutorat.

Maya intră în cameră cu capul aplecat şi privirea îndreptată în jos. E pentru prima oară când o văd atât de spăşită şi cu un aer atât de vinovat. A continuat să îşi ceară scuze de zeci de ori pentru faptul că supa ei mi-a făcut mai mult rău decât bine şi că am vomitat pentru că ea este o "bucătăreasă îngrozitoare". Ohh, chiar nu o să o contrazic aici! Cine nu e în stare să facă o amărâtă de supă, totuşi? Ce poate fi aşa greu? Şi gând te gândeşti că aspectul ei m-a făcut să cred că ar avea gust bun... Hmm, aparenţele pot fi înşelătoare şi în privinţa mâncării, nu doar a oamenilor, se pare.

Dar nu sunt supărat pe ea. În mod atât de straniu, atât de ciudat, supa ei necomestibilă m-a făcut să îmi dau seama că poate eu m-am înşelat în privinţa ei. Poate chiar îi pasă sincer.

Maya se apropie de pat, dar nu se mai aşază, ci rămâne la o distanţă considerabilă.

— Îmi pare rău, Damien... Am vrut să... am...

Fâstâceala ei şi faptul că nu se uită la mine, ci îmi admiră podeaua mă fac să îi strig numele.

— Maya!

Asta îi atrage atenţia şi, în sfârşit, ochii ei verzi se uită la mine. Dar sunt lipsiţi de obişnuita lor sclipire, par pustii.

— Damien, nu am vrut să te fac să te simţi şi mai rău, îmi pare foarte rău... Ştiu că sunt o bucătăreasă teribilă, nu sunt capabilă să fac nimic comestibil. Ar fi trebui să îţi aduc doar ceaiul şi să comand ceva de mâncare. Acum eşti şi flamand şi nervos din cauza mea...

Nu suport să o văd aşa.

— Maya, încetează să îţi mai tot ceri scuze.

Se uită la mine şocată.

— Nu ai greşit cu nimic. Da, nu ştii să găteşti, dar ai vrut să faci ceva drăguţ pentru mine şi... îţi mulţumesc.

Îi mulţumesc încet, aproape şoptit, dar ştiu că m-a auzit pentru că umerii ei se relaxează vizibil şi ochii ei capătă viaţă din nou.

Şi când zâmbetul ei senin începe să îşi facă apariţia, cuvintele îmi scapă pur şi simplu de pe buze:

— Dacă vrei, într-o zi, te pot învăţa să prepari o supă sau orice altceva.

Îmi dau imediat seama de propunerea mea, dar dintr-un inexplicabil motiv, nu vreau să retrag cele spuse. Şi dintr-un şi mai inexplicabil motiv, îmi doresc ca ea să fie de acord.

Dar când tăcerea e singurul ei răspuns, panica începe să mă afecteze mai tare ca răceala.

— Uită că am zis asta. Probabil nu ai nevoie să te învăţ eu să găteşti. Poţi să angajezi oricând un bucătar să facă asta. Sau să...

— Damien, chiar mi-ar plăcea să mă ajuţi tu, mă întrerupe Maya cu amuzament.

Ce i se pare aşa haios?!

Tocmai a fost de acord să o învăţ să gătească. Încă nu pot să mă obişnuiesc cu ideea asta, mai degrabă, cu faptul că eu am fost cel care i-a propus asta de la bun început. Răceala asta trebuie să fie de vină.

Maya se întoarce şi vrea să iasă din cameră.

Deja pleacă?

Dintr-o dată, îmi simt inima cum o ia din nou razna. Parcă vrea să îmi iasă din piept. Palmele încep să îmi transpire foarte tare şi senzaţia ciudată din stomac revine. Oh, nu, sper că nu o să vomit iar. Dar atenţia mea se concentrează pe blondina îmbrăcată într-o pereche simplă de blugi şi un tricou alb, care e aproape de uşă. Cum de nu am observat până acum ce picioare lungi şi tonifiate are?

— Maya!

Îi rostesc uşor numele şi ea se întoarce cu faţa la mine, aşteptând să îi spun de ce am strigat-o. Dar nu pot. Nu pot să îi spun că nu vreau să mă lase singur aici, nu pot să îi spun că am nevoie să stea cu mine, chiar dacă nu ştie să facă o banală supă, nu pot să îi mărturisesc că îmi simt tot corpul epuizat, că sunt ameţit şi mă doare capul de parcă urmează să îmi explodeze şi că nu pot să stau în picioare nici măcar cinci minute fără să mă prăbuşesc, lipsit de vlagă. Pentru că nu e doar o simplă răceală. E momentul în care trupul meu simte ceea ce e obişnuit să simtă, de atâta vreme, sufletul. Oboseală şi durere. Şi nu pot să îi spun Mayei asta pentru că nu ştiu cum să o fac. Cum îi zici unei persoane care poate lumina un oraş întreg cu puterea zâmbetului ei că tu eşti atât de defect pe interior şi că habar nu ai cum de încă mai trăieşti?

Dar Maya cumva înţelege. Înţelege că vreau să rămână.

— Nu plec nicăieri. O să dau doar un telefon, să comand ceva de mâncare pentru că a fost destul de evident că nu ar trebui să fiu lăsată în bucătărie nesupravegheată.

Râsul ei răsună în liniştea camerei. Şi are un efect dubios asupra inimii mele care începe să revină la ritmul normal.