Brutal

28. Paşi importanţi

Maya

Nu mi-am mai sărbătorit ziua de naştere de când am împlinit 18 ani. Nu am mai găsit motive să o fac pentru că, în fiecare an, ziua asta e doar ziua în care tatăl meu a murit.

Deja a devenit o tradiţie ca în data de 29 august să mă duc la cimitir cu un buchet de trandafiri albi, în loc să petrec cu muzică, tort şi invitaţi.

Astăzi, am aranjat cel mai frumos buchet, dar o să fie pentru prima dată când nu o să merg singură. L-am rugat pe Damien să vină cu mine, deşi nu i-am spus exact unde. Sper doar să nu mă lase baltă odată ce o să realizeze unde vreau să îl duc.

Tocmai am parcat în faţa apartamentului său şi Damien mă aşteaptă deja în parcare.

Nu mă întreabă unde mergem. Atmosfera din maşină e tensionată, cu toate că niciunul din noi nu e supărat pe celălalt. Dar tăcerea care s-a lăsat e apăsătoare, poate şi pentru că ştiu care e destinaţia finală şi gândul că Damien o să considere că nu era cazul să îl aduc cu mine, mă face să fiu foarte neliniştită şi temătoare. Nici muzica de la radio nu are un efect calmant asupra mea.

— Cum mai e Ares? nu mai suport liniştea dintre noi şi decid că e mai bine să avem o conversaţie.

— E chiar bine. L-am sunat pe Harry şi mi-a spus că ar trebui să îi fac o vizită, poate îi scoate bandajele mai devreme.

Îmi place că acum Damien nu mai încearcă să mă ignore, cum o făcea la început. E plăcută schimbarea asta.

Îl aud cum îşi drege glasul, înainte să mă întrebe timid:

— Astăzi e ziua ta, nu?

— Da, îmi păstrez privirea asupra drumului.

— Să înţeleg că nu organizezi nicio petrecere sau eu nu sunt invitat la ea?

— Nu îmi place să-mi serbez ziua de naştere.

Răspunsurile mele sunt seci şi distante, dar nu pot să mă abţin.

— Nici mie, îl aud murmurând în dreapta mea.

Încep să zăresc porţile de fier ale cimitirului.

— Pot totuşi să îţi...

— Am ajuns, îl întrerup agitată, oprind motorul.

Nu îndrăznesc să mă uit la Damien, dar simt cum se uită pe geam să îşi dea seama unde suntem.

După minute bune, ce par infinite, îmi fac curaj să îl privesc.

— Te rog, nu te supăra că te-am adus aici, Damien, încep să îi explic şi în acest moment nu ştiu ce îmi tremură mai tare, vocea sau corpul. Am vrut să îţi fac cunoştinţă cu tatăl meu.

— Nu mă supăr, Maya. Dar dacă faci asta doar pentru că ţi-am povestit de Alma şi crezi că...

— Nu, Damien! Chiar vreau să îl cunoşti, vreau să te prezint lui. Ştiu că nu e o întlânire cu circumstanţe obişnuite, dar...

Damien se apleacă către mine şi îmi prinde mâinile în ale lui.

— Nu plânge, frumoaso! Să mergem, bine?

Dau din cap, recunoscătoare pentru atitudinea lui înţelegătoare şi încerc să îmi abţin lacrimile. Ies din maşină, după ce îmi netezesc rochia neagră pe care o port azi.

Damien mă aşteaptă şi când ajung lângă el, îl iau de mână, hotărâtă.

Cunosc drumul în cimitir atât de bine, iar gândul asta mă întristează: am fost aici de prea multe ori.