Brutal

9. O cană de ceai şi multă miere

Damien

După ce mi-am terminat tura, m-am urcat în maşină şi am condus către apartamentul Mayei care deja mă aşteaptă în faţa imobilului.

— Hei, Damien, mă întâmpină politicos ca de fiecare dată. Cum a fost ziua ta?

În mod normal aş fi ignorat întrebarea ei şi aş fi continuat să conduc fără să îi acord atenţie, dar acum ceva m-a făcut să îi răspund.

— A fost ok, dau din umeri indiferent şi continui să fiu atent la drum.

Cred că şi ea pare uimită de faptul că am acceptat să fac conversaţie, dar îşi maschează şocul iniţial cu un zâmbet larg.

— Ei bine, am reuşit să rezolv cu invitaţiile. Am ales modelul şi le-am dat textul şi pentru că am cerut să fie gata în regim de urgenţă, vom putea merge chiar mâine să le ridicăm. Şi am avut timp să îl sun şi pe tipul cu aparatul foto de care îţi vorbeam ieri. A fost coleg de facultate cu Kim şi a fost mai mult decât încântat să ne ajute. Ah, şi a promis că va mai veni cu încă un băiat care să şi filmeze. Deci am rezolvat cu asta. Acum trebuie să vedem ce facem cu muzica.

Se opreşte puţin, cât să-şi scoată agenda neagră din geantă, apoi continuă.

— Mi-am notat aici destule variante. Va trebui să vedem ce trupă este disponibilă pentru 18 august şi eventual să găsim. Era să uit, Marco, fotograful, mi-a dat numărul de telefon al unui prieten foarte bun de-al lui care este DJ. Şi l-am sunat şi a fost de acord să se ocupe de muzică pe tot parcursul petrecerii. Oh, iartă-mă, Damien, iar vorbesc prea mult...

Îmi întorc privirea către ea şi reuşesc să îi surprind o uşoară îmbujorare în obraji şi o expresie vinovată.

— E în regulă.

Şi îmi întorc din nou atenţia către drum. Nu ştiu de ce am simţit nevoia să o consolez şi să o asigur că nu m-a deranjat faptul că e atât de entuziasmată că a reuşit să rezolve câteva sarcini din planul ei de organizare.

— Oh... îmi răspunde puţin încurcată.

După câteva secunde de linişte, Maya începe din nou să vorbească.

— Ştii, nu te-am întrebat nimic în legătură cu invitaţiile, dacă nu o să îţi placă putem să vorbim cu cei de acolo şi...

— Maya, nu contează cum o să arate invitaţiile.

— Oh, credeam că... se opreşte brusc şi îşi întoarce resemnată privirea către geam.

— O să îmi placă orice ai ales, încerc să o fac să nu se mai simtă prost din cauza atitudinii mele.

Îşi întoarce din nou capul către mine şi, cu coada ochiului, reuşesc să îi surprind din nou zâmbetul care începe să-i lumineze chipul.

Până la casa de pe lac niciunul din noi nu mai spune nimic. E o tăcere plăcută. Doar muzica de la radioul pe care Maya l-a pornit undeva pe la mijlocul destinaţiei noastre se aude pe fundal.

*

E deja ora 19, dar, slavă cerului, Maya a reuşit să rezolve totul în ceea ce priveşte muzica. A găsit o formaţie dispusă să vină să cânte pentru câteva ore.

Mă pregătesc să o duc pe Maya înapoi acasă, cu toate că nu mai am chef să conduc şi aş fi preferat să stau aici până mâine şi să fac o baie în lac, chiar dacă apa e puţin rece.

— Hey, Damien...

Maya stă în dreptul uşii dormitorului şi pare măcinată de ceva. Nu îndrăzneşte să intre şi nici eu nu îi fac semn că ar putea. Mă întorc cu spatele la ea, prefăcându-mă că îmi caut telefonul, deşi ştiu prea bine unde l-am pus.