Brutal

35. Oamenii sunt şi ei efemeri

Damien

Vestea morţii lui Joshua a pus-o la pământ pe Maya. Cu o doar o săptămâna înainte de sfârşitul lui noiembrie, boala i-a curmat zilele bătrânului, după ce săptămâni întregi s-a chinuit pe patul de spital.

Maya e devastată şi se învinovăţeşte pentru faptul că nu a încercat mai tare să îl convingă să renunţe la traiul pe străzi.

A trecut o săptămână de când Joshua a murit, dar Maya încă nu şi-a revenit. Plânge aproape în fiecare zi şi lacrimile ei mă seacă complet de energie. S-a îndepărtat de mine şi asta mă doare.

Nu ştiu ce să fac ca să o readuc pe Maya cea veselă înapoi.

— Hei, ţi-am pregătit ceva de mâncare, îngenunchez lângă fotoliul pe care stă absentă de când a venit la mine, cu picioarele ridicate, pe care îşi sprijină capul.

— Nu mi-e foame, nu îmi întâlneşte privirea deloc.

— Haide, Maya, trebuie să mănânci ceva, încep să mă enervez.

— Damien, ţi-am spus că nu mi-e foame! se uită la mine cu furie în ochii ei verzi.

— Fir-ar să fie, Maya! mă ridic nervos şi îmi trec mâna prin păr. De ce te încăpăţânezi să te comporţi aşa? o întreb exasperat.

— Cum mă comport, hm? mă provoacă, ridicându-se şi ea.

— Distant! Mă respingi de o săptămână şi nu mai ştiu ce să fac ca să îţi întru în graţii! Nu mai vorbeşti cu mine, îţi petreci tot timpul, stând într-un colţ şi plângând. Nici măcar să mănânci nu mai vrei! Unde vrei să ajungi cu atitudinea asta?

— Asta sunt eu, Damien, când sufăr după pierderea unei persoane dragi! se răsteşte la mine.

— Înţeleg că ţi-a fost apropiat, dar cu încercarea ta de a te autodistruge nu o să îl aduci înapoi pe Joshua! Cel puţin, mănâncă ceva, dacă nu vrei să stai în compania mea şi nu îţi face plăcere...

— Vrei să încetezi odată cu prostia asta!

Mă uit la ea şocat. Nu am văzut-o nicodată atât de furioasă, gata să mă plesnească. Ceva din privirea ei rece mă face să simt o înţepătură în piept.

— Tot timpul ai impresia că nu eşti niciodată suficient de bun, dar ghici ce, Damien? Nu e tot timpul despre tine! Mereu faci presupuneri şi mereu gândeşti pentru mine. Nu ţi-am spus că nu vreau compania ta, şi totuşi, tu asumi imediat că e vorba de tine, că tu eşti problema! Nu, Damien! Joshua a fost un prieten drag pentru mine, a fost ca un tată atunci când propriul meu tată nu mai era aici să îmi dea sfaturi! Deci dacă plâng de o săptămână şi ţie nu ţi-am mai acordat atenţie e pentru că îmi e dor de el! Nu are legătură cu tine!

Lacrimile îi invadează faţa, dar Maya le ignoră şi mă priveşte dazamăgită.

— Maya... cuvintele mi se opresc în vârful limbii.

Nu ştiu ce să îi spun.

— Mai bine plec, se îndreaptă către uşă şi o trânteşte cu forţă în urma ei.

*

Ajung în mai puţin de o oră la apartamentul lui Kim şi al lui Eric.

— Ce s-a întâmplat, Damien? privirea îngrijorată a lui Eric mă face să oftez.

În ultima perioadă, eu şi Eric ne-am apropiat destul de mult. Vorbim la telefon des şi ne întâlnim o dată la câteva zile să petrecem timp împreună, ca fraţii. Uneori, îl invităm şi pe Xavier.