Brutal

31. Partea II "Fără ea"

Damien

O urmăresc cum dispare pe uşă şi ascult până când zgomotul produs de motorul maşinii ei se îndepărtează şi, în cele din urmă, sunt învăluit într-o linişte asurzitoare.

Sunt un dobitoc!

Imediat ce înregistrez faptul că am lăsat cea mai bună şi frumoasă persoană care a apărut vreodată în calea mea să plece, fără să fi încercat să o opresc, îmi vine să mă iau singur la bătaie.

Credeam că o să mă simt împăcat pentru că o să o las să fie liberă, să cunoască pe cineva demn de ea. Deja am murdărit-o prea mult cu atingerile mele. Dar tot ce simt e o mare durere în piept.

*

Mi-aş dori atât de mult să spun că zilele se scurg şi realitatea faptului că Maya nu mai face parte din viaţa mea nu îmi mai provoacă senzaţia aia de durere în piept şi încet-încet reuşesc să o uit. Dar, de fapt, nu a trecut decât o zi. O singură zi de când Maya a ieşit pe uşă. Şi sentimentul straniu pe care îl am de mai bine de 24 de ore e că nu a plecat deloc. Am impresia că o să o văd oricând în casă, îmbrăcată în tricoul meu şi zâmbind călduros. Aproape că i-am simţit parfumul dulce, atunci când am intrat la bucătărie să îmi pregătesc ceva de mâncare, deşi, ştiu că Maya a fost rar pe acolo. Chiar şi când Eric a trecut mai devreme şi mi l-a adus pe Ares, am avut, pentru o secundă, ciudata senzaţie că urmează să aud chicotitul Mayei, la vederea căţeluşului, acum lipsit de bandaje şi mai vioi ca niciodată.

Şi simt că o iau razna pentru că tocmai m-am întors de la magazin, de unde am cumpărat mâncare pentru Ares şi provizii pentru mine şi tot aşteptam să îi simt mâna Mayei în a mea, strângând-o uşor.

Da, nu a plecat decât fizic pentru că o simt cum păşeşte, cu grijă, prin sufletul meu, şi o aud constant în partea stângă a pieptului. În fiecare bătaie, mă strigă şi încep să cred că am făcut o greşeală. Cea mai mare...

A doua zi, am ajuns într-un loc în care nu m-aş fi gândit că o să vin singur. Am întrebat până am găsit pe cine căutam.

— Ai dat-o în bară, nu-i aşa?

Vocea lui slăbită mă întâmpină de cum păşesc în salon.

Joshua mă suprinde cu abilitatea lui de a mă citi în doar câteva secunde.

Mă apropii cu paşi nehotărâţi de patul lui. Nu îmi ridic privirea către el, de teamă că ar putea vedea imediat durerea din ochii mei. Mă aşez pe singurul scaun din colţul camerei şi continui să îmi admir pantofii. Nu vreau să întâlnesc privirea dezaprobatoare a lui Joshua.

— Eşti un idiot!

Afirmaţia lui mă face să ies din starea mea şi, pentru prima dată de când am pus piciorul aici, mă uit direct la bătrânul conectat la o multime de aparate. Nu ştiu de ce am venit să îl văd tocmai pe el, dar când îi observ privirea dezamăgită, încep să mă gândesc dacă nu era mai bine să fi stat acasă.

Explicaţiile mele nu îşi au rostul pentru că sunt sigur că Joshua înţelege că e vorba de Maya şi că eu am făcut ceva greşit. Cum să nu înţeleagă când parcă stă scris, cu litere de-o şchiopă, pe întregul meu chip?

— Merită pe cineva mai bun, Joshua, încerc să îl conving că ceea am făcut a fost cea mai bună alegere. Sau poate încerc să mă conving pe mine...

— Prostii! hotărârea din glasul lui mă intrigă. Merită ceva mai bun, Damien?

— Da! îi răspund fără ezitare.