Brutal

38. "Ascultă-mă pe mine!"

Maya

— Oh, cât de micuţă e!

Fetiţa din braţele mele este cel mai drăgălaş copil pe care l-am văzut. Atât de inocentă, fragilă... O ţin cu teamă în braţe să nu cumva să o rănesc, la cât de mică e.

— Seamănă cu Eric! Dar, uite, are nasul tău, Kim!

Kim a născut acum câteva ore scumpetea de fetiţă din braţele mele. Eu şi Damien am venit imediat să le vizităm pe ele şi pe Eric, care nu-şi mai încape în piele de mândrie şi bucurie. O divinizează pe micuţa Eveline şi pot să spun încă de pe acum că va fi un copil foarte iubit de părinţii lui şi Eric o să îi facă, mai mult ca sigur, toate poftele.

— Damien, vrei să o ţii şi tu? mă întorc către Damien care stă rezervat, aproape de uşă.

— Nu...

— Haide, Damien, nu o să te muşte, intervine Kim, amuzată de reticenţa lui.

— Nu, sunt ok, nu vreau...

Eric vine şi mi-o ia pe Eveline cu grijă şi se apropie cu ea de Damien.

— Hai, ţine-o puţin, nu o să se întâmple nimic, îl îndeamnă fratele lui, întinzându-i bebeluşul înfăşurat într-o pătură pufoasă roz.

— Nu, Eric, nu vreau! izbucneşte Damien şi în următoarea clipă, iese din salon.

După ce le arunc lui Eric şi Kim o privire încărcată de scuzele de rigoare, mă duc să îl caut pe Damien.

Nu durează mult până îl găsesc undeva pe holurile spitalului, sprijinit de perete, cu capul în mâini. Cu paşi precauţi, ajung în dreptul lui şi mă aplec până ajung la acelaşi nivel cu el.

— Nu vreau să vorbesc cu nimeni acum, Maya. Poţi să mă laşi în pace?

Glasul lui pierdut şi rugămintea lui mă fac să fiu şi mai încăpăţânată şi hotărăsc să rămân lângă el. Nu vreau să îl mai las niciodată să se bată singur cu proprii demoni.

— Damien, îl strig drăgăstos, atingându-i palmele care îi acoperă faţa.

Îl aud cum oftează îndurerat, de parcă ar avea întreaga lume pe umerii lui.

— Uită-te la mine, te rog... îmi pun mâinile pe genunchii lui, strângându-l uşor, în semn de încurajare. După câteva cuvinte, Damien mă lasă să îi văd ochii împăienjeniţi de lacrimi. Îşi intersectează degetele cu ale mele, deasupra genunchilor lui şi mă priveşte pierdut.

— Ce s-a întâmplat, Damien?

— Nu am putut, Maya, nu am putut să o ţin în braţe pe Eveline. Mi-a fost teamă că aş putea să o scap, că aş ţine-o prea strâns, că aş putea să o rănesc într-un fel. Nu sunt un unchi bun pentru ea, Maya... Am sângele lui James prin vene, cel care mi-a împuşcat mama, tatăl meu...

— Iubire, îl iau în braţe imediat. Nu eşti deloc ca tatăl tău, deloc, mă auzi? Niciodată nu ai putea fi ca el. Xavier e tatăl tău, nu acel om jalnic. Xavier te-a crescut şi el nu ţi-a insuflat nici măcar o secundă calităţi negative. Damien, eu ştiu că nu ai putea să faci rău unei persoane. Încetează să mai crezi atât de puţin în tine. Mi-ar plăcea atât de mult să te vezi, măcar pentru un minut, prin ochii mei...

— Nu crezi că aş da-o în bară ca unchi? Nu crezi că poate într-o zi, cine ştie, o să explodez şi o să fac ceva îngrozitor de rău, ca James?

— Damien, uită-te în ochii mei, te rog, îi ridic capul de la pieptul meu şi îl forţez să mă privească. Îţi vezi reflexia în ei? Lasă-mă să îţi spun ce văd eu când mă uit la tine, de fiecare dată.

Îl aştept câteva secunde să îmi dea acordul lui că mă ascultă.

— Văd cel mai frumos bărbat, cu un suflet care e capabil să ofere multă, multă iubire. Şi nu vreau să te mai aud vreodată spunând că eşti hidos sau că cicatricile tale ar trebui să mă scârbească. Pentru că, ştii ceva? Te iubesc şi mai mult pentru ele. Asta, îi ating cu blândeţe obrazul stâng, acoperit de permanenta dungă rozalie, şi asta, îi ridic braţul stâng şi îi răsucesc mâneca cămăşii până când ajung la cicatricea lui, sunt dovezi ale forţei tale interioare. Sunt nişte semne care îţi demonstrează că ai fost puternic, ai trecut prin multe şi, totuşi, eşti chiar aici, în faţa mea, atât de puternic şi de frumos. Văd un om cu un suflet bun care are atât de mult de dăruit, poate alţii nu te înţeleg şi nu au răbdare să o facă, dar eu o să am mereu răbdare când vine vorba de tine pentru că ştiu că meriţi. Mă faci fericită, Damien. Lângă tine nu simt nevoia să fiu perfectă, tot timpul cu zâmbetul pe buze. Ţie pot să îţi arăt şi alte stări pentru că nu mă judeci, pentru că mă înţelegi, pentru că accepţi. Şi de asta, nu sunt niciodată nevoită să forţez zâmbete în preajma ta, fiindcă toate vin spontan şi natural. Nu îmi pasă că nu eşti perfect, nu te vreau perfect. Te vreau fix aşa cum eşti, cu defecte, cu părţile pe care tu nu le iubeşti la tine, iar eu le voi iubi tocmai pe acelea şi mai mult până când într-o zi o să mă crezi pe cuvânt că tot ce îţi spun e adevărat. Te iubesc, Damien, şi dacă nu ai înţeles încă asta, nu e nicio problemă, am să o repet mereu. Chiar şi după ce o să înţelegi. O să fii un unchi minunat şi când Eveline o să crească şi o să fie în stare să îţi spună chiar ea acelaşi lucru, eu voi fi lângă tine, zâmbind victorios. Vreau să mă crezi pe mine atunci când îţi spun că eşti un om bun, nu pe cei care au făcut parte din trecutul tău şi s-au dovedit a fi nişte oameni de nimic. Vreau să mă asculţi pe mine când îţi spun că te iubesc, nu pe cei care nu o să facă niciodată parte din viaţa ta.

Ştiu că am lacrimi în ochi, le simt fierbinţi pe obraji şi poate că le-aş fi putut opri dacă nu l-aş fi văzut pe Damien cum încearcă să le şteargă pe ale lui, ca eu să nu îl văd aşa. Dar l-am mai văzut plângând şi nu îmi pasă. Îl sărut apăsat, vreau să simtă în fiecare mişcare a buzelor mele toate cuvintele pe care i le-am spus.

Damien întrerupe sărutul şi îmi ia palmele în ale lui, le duce în dreptul gurii lui şi îmi plasează delicat câte un sărut pe fiecare, lăsându-mi inima să îmi tremure de emoţie. Apoi le apropie pe amândouă şi pune buzele pe ele, în mici sărutări fierbinţi.

— Te iubesc, Maya. Nu ai idee cât de mult însemni pentru mine, crede-mă că habar nu ai... Mi-aş da chiar şi viaţa pentru tine, doar ca să îţi arăt cât de mult te iubesc.

— Nu. Eu vreau să trăieşti pentru mine. Intens, la maxim, fiecare secundă. Vreau să te văd trăind aşa cum nu ai făcut-o până acum. Să te bucuri de viaţă împreună cu mine. Bine?

— Bine.