Brutal

0.0. Cum înfloresc bujorii

Maya

Mâinile mele sunt mânjite cu noroi. Noile ghivece au sosit la prima oră a dimineţii şi se pare că m-am pierdut printre petale şi frunze atâtea minute încât nu mi-am dat seama că s-a inserat decât atunci când m-am uitat la telefon şi am observat zeci de apeluri pierdute de la Kim.

O iubesc la nebunie pe prietena mea zăpăcită, dar uneori e atât de stresantă când mă sună întruna şi mă verifică de parcă aş fi un copil neajutorat. Ştiu că îşi face griji, mereu îşi face griji, dar sunt bine acum. Zâmbesc mai mult, trebuie să o fac, lui îi datorez asta pentru tot ce s-a întâmplat, pentru ce i-am făcut.

Clipesc de câteva ori pentru a scăpa de senzaţia neplăcută care m-a cuprins şi înşfac prosopul albastru de pe tejghea. Reuşesc să mă curăţ suficient cât să pot ţine telefonul în mână fără să-l murdăresc.

— Maya! vocea uşurată a lui Kim mă întâmpină pe linia cealaltă.

— Kim, ce faci?

Îmi strâng uneltele cu care m-am chinuit să plantez câteva seminţe în vasele de plastic colorate în timp ce ascult pălăvrăgeala lui Kim, cu mintea puţin în altă parte.

— Ai plecat de la florărie?

— Nu, tocmai am terminat de aranjat câteva flori, azi au ajuns comenzile mele de ghivece şi seminţe, îi explic cu încântare.

Mă aşez la masa albă din lemn din centru şi încep să trasez linii nedefinite pe suprafaţa ei lăcuită.

— Petreci prea mult timp acolo, Maya, o să ajungi să dormi pe podea, lângă bicicleta aia sofisticată.

Tonul ei amuzat mă face să zâmbesc. Poate că are dreptate. Poate că petrec prea mult timp aici, dar adevărul este că florăria asta a devenit locul meu preferat. Am muncit atât de mult pentru a o construi de la zero, când încăperea asta era doar o cameră goală, lipsită de viaţă. Am măturat pânzele de păianjeni, am şters praful de două degete grosime, am vopsit singură pereţii în cea mai plăcută nuanţă de roz, am adus suporturi pentru ghivece, etajere şi tot felul de elemente decorative, iar la final locul a prins viaţă prin multitudinea de flori.

Floraria "Bulbi şi zâmbete" este creaţia mea de suflet, locul în care vând flori celor care îi trec pragul şi în care mă asigur că oricine intră iese cu un zâmbet pe buze, la fel de proaspăt ca florile de aici.

Bicicleta de care vorbeşte Kim e o achiziţie recentă. Am văzut-o într-o imagine pe internet şi imediat m-am gândit că ar fi perfectă pentru magazin. E albă şi are atât în faţă, cât şi în spate câte un coşuleţ plin cu plante curgătoare, roşii, iar şaua i-a fost înlocuită cu un ghiveci dreptunghiular din care nişte crăiţe galbene salută clienţi.

— Nu cred, te am pe tine drept prietenă, nu m-ai lăsa să adorm aici nici dacă mi-aş dori, îi răspund cu o voioşie reţinută.

— Ai dreptate. Maya, nu ai uitat de mâine, nu-i aşa?

— Nu, o să fiu acolo, cum ţi-am promis.

După ce termin apelul, îmi adun lucrurile şi pornesc către apartament. Liniştea din el mă loveşte fără milă. Imagini cu vechea casă, impunătoare ca un conac, evadează din locul îndepărtat al minţii în care am încercat să le ascund. În ciuda dimensiunilor ei grandioase, fiecare cotlon avea câte o amintire frumoasă. Şi chiar dacă doar o singură persoană din acea casă însemna totul pentru mine, toate celelalte îmi deveniseră o familie. M-am pierdut de multe ori prin camere nelocuite şi pasaje secrete, dar niciodată nu m-am simţit singură, niciodată. Dar acum, în apartamenul ăsta, de zeci de ori mai mic, cu un dormitor, nu cinci, cu o singură cameră pe post de sufragerie, nu cu o sală de bal, cu o bucătărie săracă, nu dotată cu cele mai performante aparaturi şi instrumente şi cu o baie simplă, simt că fiecare colţişor e gol şiîi lipseşte adierea unor suflete. Nici culorile deschise de pe pereţi, nici mobila confortabilă şi florile care decorează fiecare spaţiu liber nu reuşesc să alunge sentimentul copleşitor de singurătate. Pentru că la final, locuiesc tot singură, el nu mai e şi în astfel de clipe e cel mai greu să îmi ţin promisiunea pe care i-am făcut-o abia după ce am rămas fără timpul ăla care credeam că e nesfârşit. E greu să zâmbesc şi să mă prefac că totul e bine.

Şi în astfel de momente aş da florăria pe care am deschis-a acum câteva luni, aş da şi apartamentul şi toţi banii pe care îi obţin de la o firma care nu ar trebui să îmi aparţină atât de devremeşi de care nu am nevoie, aş renunţa la tot doar pentru a-l putea strânge pe cel mai drag om în braţele mele, doar pentru a mă simţi din nou acasă, nu într-un loc rece, pustiit.

Dar imediat îmi dau seama că nu-mi permit să îl mai dezamăgesc iar şi că trebuie să-mi ţin lacrimile sub control. Trag aer în piept o dată, de două ori, de trei ori... Pieptul meu urcă şi coboară în ritmul respiraţiei mele forţate şi eventual reuşesc să mă calmez.

Cu paşi adormiţi îmi pregătesc rutina de seară şi mă scufund în cada cu spumă până când şuviţele mele blonde plutesc pe suprafaţa apei fierbinţi şi muşchii mei încordaţi încep să se relaxeze. Zâmbetul e doar o urmă uitată pe chipul meu, dar ştiu că, dacă am noroc, la noapte o să îl visez şi voi putea să zâmbesc sincer, căci zâmbetele onirice sunt cele după care tânjesc şi în realitate şi pe care mă chinui să le reproduc în fiecare zi. Uneori îmi iese, alteori nu, dar mă consolez cu gândul că el nu şi-ar dori să renunţ, şi atunci nu o fac, ci mai lupt puţin. Doar puţin.