Brutal

24. Totul o să fie bine

Maya

Nu l-am auzit niciodată pe Damien atât de disperat şi cu un glas atât de frânt. Când m-a sunat şi i-am auzit tremuratul din voce, am simţit cum ceva îmi împunge inima cu violenţă. Nu cred că a trecut nici măcar o oră de când Damien a fugit după ce eu l-am sărutat. Credeam că o să fie plecat mult timp şi că probabil o să mă ignore de acum înainte, dar telefonul lui mi-a pus în gardă toate simţurile. Ceva s-a întâmplat. Ceva rău.

Nici măcar nu am stat pe gânduri atunci când mi-a cerut să vin la el. Încă îmbrăcată în rochia de la nuntă, m-am urcat în maşină şi am condus până la adresa pe care mi-a dat-o Damien, iar când am ajuns în faţa unui cabinet veterinat am început să fiu şi mai agitată.

Am intrat, cu inima bătându-mi nervos în piept, pregătită pentru orice posibil scenariu. Dar nu am fost pregătită pentru ceea ce am văzut, atunci când am înaintat pe holul pustiu. Pe unul din scaunele albe, Damien stă cu coatele sprijinite de genunchi şi faţa îngropată în palme. Durerea lui se simte în jur ca o aură de care nu poţi să te fereşti. Alerg către el şi mă aşez înaintea lui. Nu ştiu dacă m-a auzit, dar nu schiţează niciun gest, ci rămâne nemişcat, de parcă ar fi înlemnit în această poziţie.

— Damien... încerc să îi atrag atenţia.

Îl aud cum oftează, de parcă şi-ar fi pierdut orice speranţă. Îi ating palmele şi i le îndepărtez uşor de pe chipul lui răvăşit. Nu mă lasă să îi văd ochii, îi ţine închişi. Îşi duce mâinile pe lângă corp, încleştându-şi pumnii.

— Damien, spune-mi ce s-a întâmplat, îl rog, vorbindu-i blând pentru a-l face să înţeleagă că vreau să îi fiu alături orice s-ar fi întâmplat. Nu pot să te ajut dacă nu îmi spui care e problema.

Deschide ochii şi mă priveşte pierdut. Ochii îi sunt roşii, dar nu de la plâns, ci de la cât i-a frecat pentru a-şi ţine în frâu lacrimile. Sunt întunecaţi şi căldura din ei a dispărut complet.

— Ce căutăm aici, Damien? mă uit în jurul meu.

— Nu ştiu dacă o să supravieţuiască, Maya...

— Cine?

— E doar vina mea! se ridică brusc de pe scaun, trândindu-mă în agitaţia lui. Mă uit la el speriată. Nu înţeleg ce se întâmplă.

— Eu l-am lovit! E probabil mort acum şi idiotul ăsta de doctor nu are curaj să vină şi să îmi spună asta!

În tot timpul în care ţipă aceste cuvinte, stă cu spatele la mine, iar eu rămân pe jos, uitându-mă la el, confuză.

Se întoarce şi când mă vede aşezată pe jos, cu panică întipărită pe chip, se grăbeşte să vină lângă mine. Mă strânge în braţe, cu disperare.

— Îmi pare rău, Maya! Îmi pare aşa rău! O să mă urăşti acum, nu? Trebuie să o faci, eu nu te merit, şopteşte cu voce frântă.

Nu ştiu ce să îi răspund. Îl las pur şi simplu să mă îmbrăţişeze, mult prea şocată pentru a îmi ridica şi eu braţele şi pentru a-i întoarce îmbrăţişarea.

Cineva îşi drege glasul lângă noi şi atunci observ un bărbat îmbrăcat în halat care aşteaptă cu o expresie neutră.

Damien se ridică primul şi apoi mă ajută şi pe mine. Ne uităm amândoi la bărbatul din faţa noastră, despre care îmi dau seama că trebuie să fie un medic.

— Damien, i se adresează direct lui Damien. O să fie bine, îi oferă un zâmbet sincer, la final.

— Serios?

— Da. E un adevărat luptător, să ştii. O să dureze ceva până o să se recupereze complet, dar o să fie bine. A avut noroc că impactul nu i-a lovit niciun organ vital. A avut doar câteva oase rupte. Sper că o să ai grijă de el, altfel...

— Normal că o să am, îi răspunde Damien, jignit de afirmaţia medicului.

— Ok, atunci, cred că poţi să îl iei acasă în câteva minute. Trebuie să completez câteva fişe.

Se întoarce şi înainte să dispară în spatele unor uşi duble, Damien îl opreşte.

— Mulţumesc, Harry.

Harry îi zâmbeşte înţelegător.

— Damien, îl strig.

Nu am nici cea mai mică idee despre ce se întâmplă şi conversaţia dintre acest Harry şi Damien m-a ameţit şi mai tare.

Damien se întoarce şi mă priveşte cu vinovăţie. Începe să îmi povestească ce s-a întâmplat şi după ce îmi dă toate detaliile, adaugă cu tristeţe:

— O să mă urăşti acum, nu-i aşa?

— De ce tot repeţi asta? mă enervez brusc. A fost un accident, Damien, la naiba! Nu ai vrut să loveşti câinele! Nu ai dat peste el intenţionat! Cineva fără suflet l-a abandonat în mijlocul drumului şi el a sărit în faţa maşinii tale! Nu a fost vina ta! Încetează odată cu asta! Nu te urăsc!

La sfârşitul răbufnirii mele Damien mă priveşte uimit.

— Nu o faci?

— Nu!

— Dar... Aproape că l-am ucis pe acel câine! Nu ai fost acolo să vezi! Nu am fost atent în timp ce conduceam!

— Damien, mă apropii şi îi prind faţa între palmele mele. Da, nu ai fost atent, dar era noapte, pe un drum aproape pustiu, nu conduceai cu viteză, nu ai consumat alcool, pur şi simplu s-a întâmplat ca acest câine să sară de nicăieri. Poate dacă erai atent, l-ai fi văzut la timp şi l-ai fi putut evita, dar nu trebuie să te învinuieşti pentru asta şi să crezi că cineva ar trebui să te urască pentru asta. L-ai adus la veterinar. Dacă nu ţi-ar fi păsat şi ai fi fost un om rău, aşa cum vrei tu să mă convingi că eşti, l-ai fi lăsat acolo, să moară. Dar nu. Tu l-ai adus aici şi ai încercat să îl ajuţi. Contează mai mult asta. Contează că ai realizat că ai greşit şi că i-ai salvat viaţa în cele din urmă, Damien.

— Dar...

— Niciun "dar". Nu îţi spun că e bine faptul că ai lovit un animal cu maşina, indiferent că a fost un accident sau nu, că ai fi putut evita impactul sau nu. Dar e bine că ţi-ai dorit ca el să supravieţuiască. Cine l-a abandonat nu l-a vrut şi l-a lăsat în voia sorţii. Ar fi putut să sfârşească altfel, Damien, mult mai rău. Încetează să te mai gândeşti la ce s-a întâmplat şi încearcă să găseşti un cămin pentru căţeluş. Şi totul o să fie în regulă, da?

Damien mă priveşte intens minute bune.

— Vreau să îl adopt eu.

— Ce?

— Câinele. Vreau să îl iau eu. Nu să îi găsesc pe altcineva. Vreau să am eu grijă de el.

Îi zâmbesc, mândră că a luat decizia asta.

— Perfect.